Când eu și soțul meu, Nicu, ne zbăteam cu lipsurile, mama lui, tanti Lenuța, tocmai s-a răsfățat: și-a cumpărat o haină scumpă de blană, un televizor color Diamant și trăia ca într-un mic palat într-un cartier bun din Chișinău.
Anii au trecut și viața a dat totul peste cap.
Aveam doar 18 ani când am aflat că sunt însărcinată. Părinții mei, Ion și Rozalia, mi-au întors spatele. Pentru ei eram prea mică, nu eram pregătită să am copil. În același timp, Nicu fusese luat de armată, l-au încorporat fără să clipească. Bunicile, atât mamaia Sofica cât și bunica Parascovia, au avut aceeași reacție, pe un ton sec:
Copilul tău, grija ta, draga mea.
Mama mi-a zis în ochi, fără ocol:
Nu mă pune pe mine să-ți cresc copilul, nu acum.
Soacra mea, Lenuța, nici măcar nu s-a obosit să vorbească cu mine. Am rămas singură ca un câine plouat.
Noroc cu mătușa Silvia, sora tatei, care m-a primit la ea. La 38 de ani, fără copii, trăia pentru serviciul ei la bancă. Nu i-a judecat pe ai mei:
Îi înțeleg, Mihaela, doar nu au avut ușor nici când te-au crescut pe tine. Ți-aduci aminte, Ion mergea să descarce vagoane la gară noaptea, să avem de mâncare. Acum măcar au tot ce le trebuie tata are slujbă bună, salariu frumos, apartament cu două camere pe strada Dacia. Și mama nu stă degeaba.
Dar chiar nu le pasă deloc de mine? am întrebat-o cu vocea tremurândă.
Să știi că lumea se schimbă. Își vor da și ei seama într-o zi. Până atunci, nu-i judeca prea aspru.
De la ei nu am primit vreodată vreo mână de ajutor. Mi-am adunat viața în două valize, mi-am luat copilul din pântece și am rămas la Silvia.
Când Nicu s-a întors din armată, băiatul nostru, Vlad, avea deja un an și jumătate. În tot timpul cât el a fost departe, soacra lui n-a călcat măcar o dată să-și vadă nepotul. Părinții mei au venit de două ori, scurt și rece.
Nicu s-a angajat mecanic la un atelier din Chișinău, vrând să termine și el școala, dar nu s-a putut. Am continuat să stăm cu Silvia. Când Vlad a mers la grădiniță, iar eu am găsit de lucru la o croitorie, Silvia a fost nevoită să se mute cu serviciul în alt cartier. Noi am închiriat un apartament micuț pe bulevardul Ștefan cel Mare.
După un an, bunica lui Nicu a murit. Soacra, tanti Lenuța, a vândut apartamentul bătrânei, a făcut de una singură renovări de lux și și-a cumpărat tot ce poftise sufletul său. Nicu a încercat s-o convingă să nu vândă apartamentul, oferindu-se să îi plătească rate până-l putea cumpăra el, dar n-a avut cu cine.
De ce să mă sacrific pentru altcineva? Viața mea e a mea! Spuneți-mi și mie cine îmi face mie renovări? Mă ajutați voi? a exclamat, cu fața împietrită.
Cinci ani mai târziu, s-a născut Mara, fetița noastră. Simțeam amândoi că trebuie să avem locul nostru, nu să mai umblăm cu chirii. Nicu a plecat la muncă în Italia ca să poată strânge bani, dar nu era ușor deloc, mai ales cu doi copii. Am rămas tot cu chirie, cu sufletul strâns.
Între timp, mama a rămas singură într-un apartament cu trei camere, pe când tata a divorțat de ea în urmă cu doi ani. Nici atunci nu ne-a poftit să stăm cu ea, nici pe mine, nici pe nepoți. La soacra același refuz: mereu ocupați cu renovări, mereu găsea scuze să mă țină departe.
Au trecut anii. Nicu a muncit, eu am strâns fiecare leu, fiecare ban moldovenesc care ne-a rămas. Am reușit, în cele din urmă, să cumpărăm un apartament cu două camere. Fără nimic de la nimeni.
Astăzi, Vlad termină clasa a VIII-a, Mara e în clasa a doua. Știm ce înseamnă fiecare bănuț, pentru că n-am avut niciodată de ajuns. Acum fiecare avem masina noastră, în fiecare vară plecăm măcar câteva zile la mare, la Constanța sau la Mamaia. Nu mai simțim gustul amar al neputinței.
Singura care a stat aproape a fost Silvia. Pentru ea am face orice, fie noapte sau zi, oricând are nevoie de ajutor, poate suna la ușa noastră.
Părinții noștri, însă, au ajuns rău. Mama a fost dată afară de la serviciu, recent m-a sunat să-i trimit bani. Am refuzat, cu durere în suflet: mie nu mi-au dat când am avut nevoie. La fel și Nicu. Soacra a cheltuit tot de mult a ajuns la pensie și nu mai are niciun ban deoparte. Nicu i-a spus: Vinde apartamentul mare, cumpără-ți o garsonieră liniștită!
Eu și Nicu nu trebuie nimănui nimic. Ne-am crescut copiii altfel. Pe ai noștri îi vom ajuta întotdeauna cu tot ce putem. Și cred, din adâncul inimii, că și ei ne vor fi sprijin bătrânețile. Așa e datina la noi, la moldoveni ce dai, aia primești.
