Când eram copilă, mă întrebam adesea cine este tatăl meu. Am crescut la o casă de copii, iar lipsa lui a devenit, cu timpul, ceva normal pentru mine. La paisprezece ani l-am întâlnit pe tatăl copiilor mei și atunci nici nu mă gândeam să-mi caut părintele. Viața a mers mai departe, așa cum a știut ea.
Mai târziu, după ce ne-am despărțit, și tocmai atunci fără să mă străduiesc prea mult soarta m-a dus spre tatăl meu. Lucrez pe cont propriu și într-o zi a venit la mine un client. Am început să povestim și, simțind o legătură, i-am spus cum nu mi-am cunoscut niciodată tatăl. S-a oferit să mă ajute. L-am găsit într-un sat din Moldova, acolo unde a trăit toată viața.
Când l-am întâlnit pentru prima dată, am simțit o emoție greu de descris o bucurie imensă. Am început să fac planuri cu el: excursii, discuții lungi, mici atenții. Îi cumpăram haine, îl răsfățam, călătoream împreună, plăteam mereu totul, nu conta dacă avea sau nu bani. Mi se rupea sufletul să-l văd singuratic, trist și neglijat. Simțeam că trebuie să recuperez anii pierduți.
Îmi spunea mereu că este singur, că are copii în sat, dar aceștia nu îl lasă să aibă pe cineva lângă el, fiind convinși că orice femeie care se apropie de el o face doar pentru banii lui. I-am cerut să mă prezinte femeii pe care zicea că o iubește, și așa am cunoscut-o. Era o femeie modestă, muncitoare, care îl îngrijea. Se vedea că e sufletistă. Totuși, copiii lui nu o acceptau. O insultau, chemau poliția, se purtau urât la orice ocazie.
Când am întrebat-o de ce se poartă așa, mi-a spus că tatăl meu are case, pământuri și bani în bancă, iar copiii nu-l lasă să se apropie nimeni de frică să nu-i piardă averea.
De atunci au început vorbele. Spuneau că am apărut să-i iau totul. Nici nu-i purtam numele. El a insistat să-l primesc. Nu-mi doream scandaluri, dar mi-a spus că asta își dorește și am acceptat. Din acel moment, totul s-a înrăutățit. Vorbele rele s-au înmulțit, conflictele au ieșit la suprafață.
Relația mea cu femeia tatălui meu s-a închegat și mai mult. Le-am propus să se cunune pe ascuns, și asta au făcut. Copiii s-au înfuriat și mai tare, pe el și pe mine. Le-am spus că tatăl meu are dreptul să fie fericit. Căsnicia lor a avut și zile bune, și zile rele. Odată, după ce s-au căsătorit, i-am invitat să mergem într-o excursie. De obicei călătoream doar cu el, dar de data asta eram toți trei. Pe parcurs, femeia lui m-a întrebat cât dau pentru cheltuieli. I-am spus că nu dau nimic mereu acopăr eu totul când merg cu el.
Atunci mi-a zis ceva ce m-a zguduit: că lucrurile nu stau cum am crezut. Tatăl meu mereu a avut bani, de aceea copiii îl controlează. Nu-i permit să cheltuiască pe haine, pe plăceri sau pentru el însuși. Eu am crezut că duce lipsă fiindcă stătea într-o casă neterminată și părea lipsit de resurse, dar banii lui erau controlați de alții.
De atunci am început să-l încurajez să se bucure de ce a muncit. Dar el îmi zicea că nu îi lasă copiii. După cununie, soția lui tot insista să contribuie la casă, la mâncare, la cheltuielile zilnice. De fiecare dată când îi cerea ceva, el răbufnea. Până la urmă dădea, dar nu fără scandal. Ea îmi povestea totul și mi se părea absolut firesc ce-i cerea.
Într-o zi, fiind împreună la ea acasă, i-a cerut să aducă de mâncare pentru tatăl ei. S-a supărat și a zis să plătească ea, că mereu i se cere același lucru, și a pornit scandalul. L-am apărat pe ea. I-am întrebat dacă el și-ar dori ca soțul meu să refuze să-i dea mâncare tatălui lui. I-am spus că nu e drept să se poarte așa cu cineva care îl spală, îi gătește și îi este aproape. Mi-a răspuns că s-a săturat să i se tot ceară bani pentru casă.
Atunci am înțeles un lucru care m-a durut: tatăl meu era zgârcit cu femeia care avea grijă de el, dar darnic cu copiii care nu făceau nimic pentru el, decât să-i ceară bani.
La urmă, relația cu soția lui s-a destrămat. Acum trăiește singur. Una dintre fete pretinde că are grijă de el, dar știm toți că, de fapt, el îi întreține pe ea, pe soțul ei și pe copii. Ceilalți doar îl sună, îi cer ceva și el trimite bani fără să clipească. Femeii cu care a fost cândva nu i-a dat niciodată nimic.
Eu nu mai sunt la fel cu el. Îl iubesc, dar nu ca odinioară. Nu-l mai chem în excursii, aproape că nici nu mai vorbim. Dacă nu dau eu un semn, el nu mă caută. Nu pot fi la fel ca înainte. Mă doare să recunosc, pentru că regăsirea lui a fost o mare speranță pentru mine, iar acum, parcă nu mai există.
Viața m-a învățat că e trist să vezi cum banii și frica de a-i pierde pot strica relații și pot lua bucuria de a fi cu cei dragi. Norocul adevărat nu stă în lucruri materiale, ci în sufletul curat și în dragostea pe care alegem să o dăruim fără a aștepta ceva în schimb.
