Mamă, am ajuns! am strigat eu tare, intrând în apartament și așezând cu grijă ghiozdanul lângă ușă. Îmi era greu să-mi stăpânesc emoțiile de fiecare dată când mă întorceam de la școală, aveam un nod în stomac: niciodată nu știam în ce stare mă va găsi mama. Inima îmi bătea nebunește și palmele mi se umezeau fără să vreau.
Liniștea casei a fost brusc spartă de glasul ascuțit al mamei mele:
Ei, iarăși ce ai făcut? Nu zice că ai luat nota mică!
Am tresărit tot corpul și m-am uitat la teneșii mei vechi. Aveam doar 12 ani, dar mă obișnuisem deja cu tonul ei și mă închideam mereu în mine, așa cum faci când vrei să îngropi adânc ceea ce simți. Simțeam un nod în piept, ca și cum cineva mi-ar fi strâns inima cu o mână rece.
Nu, mamă Am luat 8 la matematică, am spus încet, încercând să nu mă uit în ochii ei. Îmi tremura vocea. Era să iau 10, dar n-am terminat la timp
Mama, Irina, s-a ridicat brusc de pe canapea unde bloca o revistă lucioasă, și cu pași mari a venit spre mine. Fața i s-a transformat: sprâncenele încruntate, buzele strânse ca o ață, ochii tăioși arzând de supărare.
8?! Pe bune? i-a sunat vocea ca un bici. Fata mea nu ia note de 8! Nu-ți dai seama cum mă face pe mine să par mamă rea? Ce o să zică lumea, că n-am fost în stare să te cresc, că nu-mi pasă de tine!
M-am străduit, am șoptit, simțind cum mă înec de plâns. Dar subiectul era greu Am stat două ore să-l fac aseară
Greu, zici?! m-a imitat cu o ironie veninoasă. De fapt te-ai jucat pe telefon, sigur. Mereu ești cu nasul în prostii și la lecții nu-ți mai stă gândul!
A apucat ghiozdanul meu, l-a scuturat de parcă îl ura, și toate caietele s-au împrăștiat pe hol. Stiloul și creioanele au alergat în toate părțile. Am rămas încremenită, abia reținându-mi lacrimile. Mă străduisem cu adevărat, nopți la rând.
Fără să asculte ce spun, m-a împins afară din casă:
Până nu-nveți cum să faci problemele astea, nu ai ce căuta înapoi! Adio cu notele mici! Ai înțeles?!
Ușa a trosnit în urma mea, și m-am pomenit pe palier, ținând singurul caiet care mi-a rămas. Lacrimile fierbinți s-au scurs peste copertă, păstrând pete întunecate pe foaie.
De ce e mereu așa? mă întrebam, coborând scările lent, cu brațele strânse pe mine. Geaca mi-a rămas în casă, iar frigul de afară mi-a intrat până-n oase. Corpul îmi tremura.
Mi-era așa de dor de tata! El mereu știa să o liniștească pe mama, să-i schimbe dispoziția cu o glumă sau o vorbă blândă. Dar el lucra la Turceni, inginer la o hidrocentrală, și era plecat cu lunile. Abia apuca să telefoneze săptămânal să mă întrebe de mine, promițându-mi cadouri și pupici. Dar în clipele astea de singurătate, crăpam de dorul lui.
Prima dată când mama a țipat la mine aveam vreo 9 ani, după un 4 la română. Atunci m-a apucat de mână, atât de tare că mi-a lăsat urmă roșie pe piele.
Mă faci de rușine! Cum să dau ochii cu lumea, să nu zică lumea că sunt o mamă neisprăvită?!
M-am dus direct la tata și i-am spus. El s-a certat cu mama, i-a explicat că nu nota e totul, că nu așa se crește un copil. A doua zi însă, mama m-a chemat în camera ei.
Dacă-i mai spui ceva tatei, a șuierat, strângându-mă de umăr până am simțit cum se fac vânătăi, să vezi ce pățești. Să nu-ți mai treacă prin cap să-l deranjezi cu prostiile tale de copil!
Din ziua aceea am tăcut. Am încercat să nu o supăr, să fiu invizibilă, dar oricum găsea motiv să mă certe. În fiecare dimineață îmi verifica catalogul, seara mă interoga. Simțeam că mă sufoc de frică înainte să intru pe ușă, parcă eram mereu pe gheață subțire.
Odată, curățând prin cameră, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu prietena ei, Maria, la difuzor:
Nu-mi trebuia copil! zicea mama rece. Doru a vrut. Fără copii, nu era familie. Credeam că va fi băiat, să stea cu el, iar eu să nu-mi bat capul. Dar a fost Stela. Și el îi dădea tot timpul. Pe mine m-a uitat!
Adică ești geloasă pe fata ta? se miră Maria la telefon.
Nu-i gelozie, e altceva. Din cauza ei ne certăm. Mai bine n-ar fi existat cuvintele acestea m-au străpuns ca niște cuțite în piept.
Am rămas fără aer, simțind sufletul ca un ghem de durere. Am intrat încet în camera mea și m-am trântit pe pernă, să-mi ascund plânsul. Și de atunci m-am străduit să fiu și mai tăcută, dar oricum mama tot îmi găsea nod în papură, ca și cum avea nevoie să-și verse nervii.
~~~~~~~~~~~~
Steluca, mamă, ce cauți pe palier? am auzit o voce caldă în spate.
Era doamna Nela de la parter, bătrânică cu părul alb permanentat, ochi blânzi și halat cu floricele. Părea croită pentru mângâiere.
Mama m-a dat afară mi-a tremurat glasul.
Iar pentru note? a oftat ea. M-a luat de mână și m-a dus în apartamentul ei unde mirosea a ceai de tei și prăjituri, iar pe pervaz erau mușcate înflorite.
Ia loc, hai că-ți fac sandwich-uri. Spune-mi, draga mea, ce s-a întâmplat?
Eu, cu ochii încă plini de lacrimi, m-am holbat la fața de masă cu margarete brodate.
Numai un 8 am izbucnit iar în plâns. Ea zice că-i fac rușine, că nu muncesc, că din cauza mea pare o mamă rea
Astea-s prostii, a zis Nela tăios, tăind felii de pâine. Tu ești o copilă bună și deșteaptă, dar mama ta o fi obosită sau speriată și din cauza asta așa vorbește. Vrei să-i zic două vorbe?
Nu, vă rog s-ar supăra și mai tare. Tata ar ști ce să facă, dar el e plecat
Doamna Nela mi-a mângâiat părul. Atât mi-a trebuit, parcă mi-a pus o pătură pe suflet.
Ascultă-mă pe mine Poate ar trebui să-l suni pe tata să vină. El te iubește mult, asta se vede și din avion.
Am ridicat privirea și, pentru prima dată după mult timp, mi s-a părut că cineva mă înțelege cu adevărat. Am mușcat din sandwich-ul făcut cu brânză și șuncă, și-am simțit cum mă liniștesc încet, încet.
Tata a zis că vine în vacanță. Dar mama nu vrea să-i zică nimic. Zice că-s fata EI și știe ea mai bine cum să mă crească.
Doamna Nela a oftat lung:
A crește copil nu înseamnă să țipi și să pedepsești. Înseamnă să ai încredere și să-l sprijini. Dar mulți părinți nu știu altă cale Vrei să-l sun eu pe tatăl tău? Să-i spun că ai nevoie de el?
Am dat din cap, fără voce, simțind speranța crescând încet în adâncul meu.
**************************
Două săptămâni mai târziu s-a întâmplat ceva ce nu visa nimeni.
Am intrat într-o zi după școală și-am încremenit: pe covor erau pantofii tatei, prăfuiți! Venise mai devreme? Mi-a sărit inima din piept.
Din sufragerie se auzea scandal:
Nu poți să pleci așa! Suntem familie! țipa mama disperată.
Familie? răspundea tata, Doru, pe un ton sever. Ce familie e asta, dacă-ți chinui copilul? Am vorbit cu dirigintele, cu doamna Nela Știu tot. Știu cum țipi la ea, cum o faci să se simtă zero.
Ce știi tu? Asta mică mă vorbește de rău! Minte!
Știu destul. O umilești, o sperii, îi faci sufletul praf. N-ai niciun drept să-i distrugi copilăria!
Dacă pleci, n-o mai vezi!
Cine a zis că va rămâne cu tine? N-o mai lași pe Stela să sufere! i-a tăiat tata, privindu-o fără milă.
A ieșit și m-a văzut pe palier. În ochii lui am simțit numai dragoste. S-a pus în genunchi la nivelul meu, mi-a luat mâinile între ale lui calde, ferme.
Steluca eu nu te las niciodată. Gata, știu ce avem de făcut.
M-a luat în brațe și, în sfârșit, m-am simțit în siguranță. Am vrut să-i spun tot. Dar acum îmi era de ajuns să fiu aproape de el.
Tată, am șoptit, putem să stăm împreună? Numai noi doi?
Numai noi doi. Și-a pus mâna pe spatele meu. Un apartament lângă parc, o slujbă aproape, o nouă viață. Să ai libertatea să fii copil și să înveți, nu să-ți fie frică.
Am zâmbit cu lacrimi în ochi. Nu-mi puteam crede norocul. Eram, pentru prima dată, ușurată.
Din sufragerie mama a ieșit tunând de furie:
O să regretați! Să nu credeți că scăpați așa ușor de mine! O să vă arăt eu vouă!
Tata s-a pus în fața mea, hotărât:
Irina, gata! Ne lași în pace. Noi doi suntem familie mai departe.
Mușamalizezi, dar nu scapi, Dorele! Nici tu, nici fata, nu uita!
M-am agățat de brațul tatălui meu, un pic de frică mi-a mai rămas, deși el mi-a spus încet:
Hai, Steluca. Mai bine plecăm.
Am ieșit amândoi. Mama a rămas pe coridor, tremurând de nervi și cu ochii precum jarul. A mai zbierat ceva după noi, dar nu m-am mai întors.
**********************
A urmat o perioadă ca un vis. Ne-am mutat într-un apartament luminos din Botanica, cu balcon și vedere spre tei. Tata s-a angajat la o firmă de construcții experiența lui de inginer era la mare căutare. Fiecare dimineață începea cu clătite și râs, iar serile ne plimbam pe alei, priveam păsările sau jucam Căței și Pisici pe covor.
Pentru prima dată simțeam voie bună, nu frică sau rușine. Tata era mereu lângă mine, calm, bun, interesat. Mi-am găsit, în sfârșit, liniștea.
Într-o dimineață, tremurând de emoție, i-am dat jurnalul de note:
Tată, uite, am luat 10 la matematică!
Doru a zâmbit larg și m-a pupat pe frunte:
Bravo, Steluca! Ai văzut? Când nu te stresează nimeni, totul merge strună. Sunt mândru de tine.
M-am cuibărit la pieptul lui și am simțit, pentru prima dată, că pot să respir fără teama că mă va certa cineva.
Tată, am întrebat rușinată, mergem sâmbătă la Grădina Zoologică? N-am mai fost de ani de zile, vreau să văd girafa și maimuțele săritoare!
A râs și mi-a ciufulit părul:
Unde vrei tu mergem! Și sandvișurile le facem împreună. Iar la final facem poze cu cei mai trăsnet animale. Bătut palma?
Am râs amândoi ca doi copii. Viața mea se schimbase cu totul.
************************
Între timp, Irina zăcea singură acasă. Tăcerea îi apăsa pe umeri, supărarea îi rodea sufletul.
Stătea în bucătărie, gândind un plan de răzbunare: Las că vor vedea ei cu cine se pun! O să-l dau afară de la servici, măcar o reclamație anonimă să fac. Iar pe Stela am s-o acuz de scorneli… poate și-n fața dirigintei…
A început să scrijelească furioasă ideile pe o foaie tot ce-i trecea prin cap.
N-a observat când a intrat mama ei, o bătrânică micuță, cu ochi blânzi.
Ce scrii acolo, Irino? întrebă ea, privindu-i caietul. Vrei să te răzbuni pe familia ta?
Când și-a dat seama ce citește, femeia s-a întristat.
Dă-mi foaia. Tu-ți dai seama că ai nevoie de un psiholog? Că, în loc să-ți ajuți fata, tu o distrugi?
Ei, ai înnebunit! a răspuns iritată Irina.
Nu, dragă, s-au dus vremurile când oamenii-și vărsau oful pe copii. Dacă nu te duci, te duc eu cu forța! Vrei să te pierzi cu totul?
În sfârșit, Irina a lăcrimat:
Mamă, nu mă recunosc Atâția ani am fost doar geloasă pe Doru și Stela… Nu am vrut să fiu așa, dar nu mă pot opri…
Înseamnă că-i nevoie de ajutor, i-a spus mama cu blândețe.
Irina a cedat, simțind pentru prima oară că poate să fie, din nou, om printre oameni.
**************************
Seara, eu și tata stăteam pe canapea, la desene animate. Ploua liniștit la geam, și lumina era caldă.
Tată, am îndrăznit, crezi că mama se va schimba vreodată? Că o să mă placă măcar puțin?
Tata s-a gândit o clipă, m-a mângâiat pe păr.
Steluță, oamenii se pot schimba, dacă își dau seama că greșesc. Mama ta, cred eu, duce lipsă de iubire, e pierdută în gândurile ei. Asta nu înseamnă că tu n-ai valoare să nu uiți. Chiar și dacă nu va fi niciodată așa cum vrei, tu ești minunată. Și eu te voi iubi mereu, orice-ar fi.
M-am relaxat și mi-am pus capul pe umărul lui.
Mulțumesc, tată. Când sunt cu tine, nu mă simt niciodată singură.
Normal, pentru că ești inima mea! Noi doi ținem echipa. Și, dacă vreodată mama va dori să vorbească cu tine, noi vom asculta. Dar doar când va respecta cine ești.
Iar eu am zâmbit pentru prima dată fără teamă. Eram acasă. Iar viitorul părea, în sfârșit, luminat.
Și am zis încet, cu mintea deja la o zi mai bună:
Tată, mâine pot să o chem pe Doinița la noi? N-a mai fost de mult pe aici…
Sigur că da! Facem turtă dulce, punem desene pe televizor și jucăm Căței și Pisici cât vrei tu!
Acum chiar că totul începea să fie bineAm zâmbit larg, gândindu-mă cât de departe ajunsesem de la fetița care tremura pe palier, la cea care își plănuia o zi cu cea mai bună prietenă, într-o casă unde râsul era la fel de firesc ca respirația.
Seara, după ce tata a stins lumina, am rămas întinsă în pat și am privit jocul umbrelor de la mașinile care treceau afară. Știam că nu toți oamenii primesc liniștea la care visează, uneori trebuie s-o cauți cu inima frântă, uneori să aștepți ajutorul altcuiva. Dar eu, cel puțin pentru acum, aveam pacea mea, și pentru prima dată am înțeles: nu notele la matematică sau la română spun cine sunt, ci curajul de a continua să sper.
Chiar dacă drumul nostru n-a fost mereu drept, am simțit că mâine va fi o zi obișnuită și magică: dimineața cu miros de cacao, cu tata care cântă amuzat după duș, cu Doinița la ușă zâmbind, cu sandvișuri pe covor și povești șoptite până târziu.
Pentru prima dată am adormit cu inima liniștită, știind că, orice-ar fi, sunt iubită așa cum sunt. Și undeva, în depărtare, am avut convingerea că și mama va găsi, într-o zi, drumul spre lumină.
Până atunci, eram pregătită să-mi trăiesc copilăria, pas cu pas, cu bucurie adevărată și fără niciun nod în gât.
Pentru că, în sfârșit, viața mea abia începea cu adevărat.
