Când am pășit în liftul blocului nostru din Chișinău, înăuntru se afla deja o femeie care ținea în mână cheile de la apartamentul meu. Inițial am crezut că mă aflu într-o altă dimensiune, un alt vis, poate că totul era o iluzie.
Dar nu era așa. Portcheiul era tot al meu un mic inimioară albastră, pe care sora mea, Mihaela, mi-o dăruise cu ani în urmă, într-un septembrie cu miros de prune coapte. Femeia avea vreo patruzeci de ani, părul tuns scurt, întunecat, poșeta neagră stătea elegant pe umăr. Stătea liniștită, ca și cum această întâlnire ciudată n-ar fi nimic ieșit din comun, ca într-o poveste în care lifturile coboară în sus.
Liftul a pornit fără zgomot, dar inima mea bătea ca un clopot vechi din Mănăstirea Căpriana.
Scuzați-mă, am șoptit. Cheile acestea… de unde le aveți?
Femeia mi-a aruncat o privire adâncă, apoi s-a uitat la chei, apoi din nou la mine.
Dar dumneavoastră cine sunteți?
Întrebarea m-a lovit ca vântul de pe Nistru în noiembrie.
Eu locuiesc în apartamentul 12.
Ea a părut să înghețe o clipă.
A răspuns încet:
E ciudat…
De ce?
Pentru că și eu locuiesc în apartamentul 12.
Liftul s-a oprit la etajul șase, dar ușile nu s-au deschis decât pentru aer. Înăuntru s-a instalat o liniște densă. Am spus cu voce joasă:
Eu stau acolo de patru ani.
Femeia a strâns cheile în palmă, ca și cum ar fi ținut la piept o amintire veche.
Eu am contract de chirie de luna trecută.
Am privit-o de parcă eram în vis, în care nicio literă nu se potrivește cu ce scrie.
Ce contract?
Ea a deschis poșeta și a scos o mapă. Înăuntru copie de contract de închiriere. Adresa era apartamentul meu. 12.
Tăcere.
Cine v-a dat contractul? am întrebat, de parcă repetam un ritual străvechi.
Proprietarul.
Cine?
Gheorghe.
Mi s-a strâns stomacul cu amintiri din copilărie, cu prune uscate și răpăit de ploaie pe acoperiș. Gheorghe era verișorul meu. El îmi spusese că voi sta temporar aici, până se întoarce din Italia.
El e proprietarul, am spus cu voce abia audibilă.
Femeia a dat din cap.
Așa mi-a zis și mie. Mi-a spus că apartamentul e gol.
Liftul a ajuns la etajul nostru. Ușile s-au deschis tăcut, ca într-o zi de iarnă pe străzile din Orhei. Am rămas nemișcate, ca două umbre care ezitau între lumi.
Ea a spus:
Poate e o greșeală.
Poate că da.
Am ieșit pe hol. Ușa de la apartamentul 12 era în fața noastră. Femeia a ridicat cheile. Am ridicat și eu cheile mele. Amândouă erau la fel, două inimioare albastre, două povești paralele.
Liniștea a devenit stranie, ca atunci când nu mai știi dacă ai adormit sau dacă visezi că dormi.
Uneori, cel mai trist sentiment nu e când cineva te minte. E când realizezi că poate niciodată n-ai știut adevărul.
Am privit femeia.
Deschidem?
Ea a oftat, ca după o zi lungă de toamnă în sătucul Căușeni.
Da.
Spune-mi sincer… Dacă ai descoperi că cineva a dat casa ta altcuiva, ai încerca să înțelegi adevărul cu calm sau ai explodea pe loc?
