25 mai 2023
În ziua când mi-am agățat halatul de lucru în cui și am intrat oficial în rândul pensionarilor, locuiam singur într-un apartament mare, două camere, la etajul trei, pe strada Mihai Eminescu, în inima Chișinăului. Mulți bătrâni din bloc treceau prin aceeași poveste: apartamente largi, destinate cândva familiilor cu copii și nepoți gălăgioși, acum tăcute și pustii, locuite de câte o singură umbră. Atunci când familia era unită sub acoperișul acela, spațiul părea mereu neîncăpător, dar odată ce copiii au crescut și-au pornit pe drumul lor, camerele mari și luminoase par să amplifice doar singurătatea și gândurile. Nu era nici pe departe ideal, nici la nivel gospodăresc aș fi avut nevoie de forță și de bani ca să renovez locuința asta, însă pensia de 3500 lei moldovenești abia îmi ajungea pentru strictul necesar.
Plăteam aproape jumătate din pensie la facturi: lumină, căldură, apă toate pentru o casă în care jumătate din încăperi nici nu le mai deschideam. Să țin pasul cu curățenia devenise o povară: spălatul geamurilor la trei camere, mopuitul podelelor, prăfuitul mobilei pura oboseală mă cuprindea numai la gândul acesta.
Am știut că trebuie să mă mut, dar am tot amânat. Zidurile astea, scara blocului, parcul la colț, toți vecinii și prietenii mei erau aici, amintirile mele tot aici. Nu e deloc ușor să întorci spatele unei vieți de-o viață. Totuși, adevărul dur m-a izbit: nu mai puteam ține piept cheltuielilor, iar puterea de altădată nu mai era.
Noroc cu ai mei fiica mea, Dorina, și ginerele, Pavel, mi-au dat o mână de ajutor, m-au sprijinit să găsesc un apartament cu o cameră pe strada Grigore Vieru, tot în Chișinău, aproape de ei. Cu ajutorul lor am făcut reparațiile de rigoare, m-am mutat și, spre surprinderea mea, nu am regretat niciun moment decizia.
Pentru un bătrân singuratic, o garsonieră e aur curat: facturi mici, totul compact, ușor de aerisit și de ținut curat. Într-o oră termin tot șterg geamurile, dau cu aspiratorul, iar în rest doar întrețin ordinea, zece minute pe zi.
Nu mă simt înghesuit, toate lucrurile de care am nevoie și-au găsit repede loc. Fostul proprietar mi-a lăsat un dulap de colț pe care l-am transformat în cămară, iar unele cutii și saci au ajuns pe balcon. În cameră mi-au rămas strictul necesar: canapeaua extensibilă, un perete cu rafturi și o măsuță de cafea.
Am aruncat fără regrete bibelourile strânse de ani buni, mobilierul rămas de la părinți, vesele nefolosite și alte nimicuri acum înțeleg cât de mult ne încărcăm viața cu lucruri inutile, că poate-o trebui cândva.
Unii spun că într-o garsonieră nu poți avea parte de confort adevărat, că nu ai spațiu să primești musafiri cu ușurință. Asta e, dacă vrea cineva să rămână peste noapte, nu am unde să-l aștern. Dar nici nu mă supără, să fiu sincer. La vârsta mea, am propriul meu program, propriile tabieturi, iar prezența unui străin peste noapte numai liniștea mi-o tulbură. Fiica și nepoții mă vizitează aproape săptămânal, stăm câteva ore la cafea sau ceai, apoi fiecare își vede de casa lui. Prietenii mei, tot așa, rămân până la lăsarea serii și apoi pleacă.
Cred că fiecare om are dreptul să-și aleagă, după puteri și dorințe, locul unde să își ducă bătrânețea. Unii nu ar părăsi apartamentul familial nici pentru un palat, alții zic că viața e mai ușoară într-o casă modestă, dar comodă. Pentru mine, nu volumul casei contează la bătrânețe, ci liniștea, simplitatea și apropierea de familie, plus câteva lucruri practice: farmacie aproape, magazin și spital la câteva minute pe jos, un parc unde să mă mai pot plimba dimineața. Să stai aproape de copii și nepoți e o bucurie de nedescris.
Azi, stând singur în mica mea garsonieră, simt că am făcut pasul cel înțelept. Am învățat că, uneori, curățenia sufletească vine odată cu eliberarea de grija lucrurilor și a spațiilor prea mari pentru inima ta. Fericirea e, de fapt, să știi cât ai nevoie ca să-ți fie bine.
