Când am deschis dulapul din camera hotelului, în valiza soțului meu am găsit o rochie pe care nu o văzusem niciodată. Era din mătase, bleumarin, împăturită cu grijă între cămășile lui. Lângă ea era o felicitare mică, de la un magazin cochet.
Nu sunt o fire curioasă din fire, dar rochia asta în mod clar nu era a mea.
Hotelul era unul de lux, în centrul Chișinăului. Venisem pentru evenimentul anual al firmei, o gală elegantă. Oglinzile de pe coridoare străluceau, covoarele moi sub picioare, iar dinspre restaurant venea un miros de bucate scumpe și vinuri bune.
Am privit din nou rochia. Mărimea era mai mică decât a mea.
Tocmai atunci, Radu a intrat în cameră.
Încă te aranjezi? mă întrebă în timp ce își slăbea cravata.
Eu țineam rochia în mâini.
S-a oprit. Pentru o clipă, dar a fost de ajuns.
Al cui e rochia asta? am întrebat, calm.
S-a apropiat încet.
Nu e… ceea ce crezi că e.
Fraza asta, însă, mereu înseamnă fix ceea ce crezi.
Ai cumpărat o rochie pentru cineva, doar că acest cineva nu sunt eu, am spus, apăsat.
Radu a oftat.
Ilinca, nu începe acum scena. Trebuie să coborâm imediat la eveniment.
Interesant, i-am răspuns încet. Deci scena e problema, nu rochia.
S-a uitat spre ușă, de parcă holul l-ar putea salva.
E un cadou.
Pentru cine?
N-a răspuns pe loc. Și tăcerea era tot un răspuns.
Camera a tăcut. Doar climatizorul bâzâia în fundal.
De cât timp durează? am întrebat.
Ilinca…
De cât timp?
Nu contează.
Am privit iar materialul rochiei. Era rece și mătăsos.
Deci o să o poarte diseară? am continuat.
Nu a zis nimic.
La același eveniment unde voi sta lângă tine?
Radu și-a mușcat buza.
Nu trebuia să iasă nimic așa.
Dar uite că s-a întâmplat.
Am pus rochia la loc în valiză și am tras fermoarul, cu grijă.
Cine e?
O colegă.
Evident.
Mi-am luat poșeta de pe pat și am început să-mi încalț pantofii.
Unde te duci? a întrebat el.
La petrecere.
M-a privit descumpănit.
Chiar?
Bineînțeles.
Am deschis ușa camerei.
Chiar sunt curioasă să văd pe cine o să poarte rochia asta diseară.
Zece minute mai târziu intram în sala uriașă a hotelului. Lămpi din cristal, muzică, lume aranjată impecabil.
La o masă, stătea o femeie tânără, cu păr blond, lung.
Purta rochia bleumarin. Fix aceea.
Ne-a văzut și i-a zâmbit discret lui Radu.
Atunci am înțeles totul. Nu era o aventură ascunsă prin colțuri. Era ceva ce probabil știau deja toți din jur.
M-am apropiat de masa lor. Tânăra părea sigură pe sine.
Bună, a spus ea.
Am privit rochia.
Îți vine bine.
Ea a zâmbit și mai larg.
Mulțumesc.
Radu stătea lângă mine ca un om care așteaptă furtuna.
Mi-am dat jos verigheta și am pus-o pe masă, lângă paharul lui.
Cadourile spun întotdeauna adevărul, am spus încet. Doar că, uneori, ajung la persoana greșită.
Apoi m-am întors și am ieșit din sală.
Pe măsură ce pășeam, auzeam în spate șoapte, scaune mișcate.
Dar ciudat, pentru prima dată după multă vreme, nu m-am mai simțit umilit. Doar liber.
Spuneți-mi sincer: e oare mai dureros să descoperi înșelarea pe ascuns sau direct în fața tuturor?
