Dar tu, când ți-ai aruncat ultima oară un ochi în oglindă? a întrebat Ion, pe un ton simplu. Reacția Vioricăi l-a surprins complet.
Ion sorbea ultimul strop de cafea, uitându-se din colțul ochilor la Viorica. Părul strâns cu un elastic, unul de copii, dacă poți crede cu motani din desene animate.
El compara totul, involuntar, cu Rodica, vecina de la trei. Mereu aranjată, mereu proaspătă, cu parfumul ăla tare scump care rămânea în lift după ce trecea ea.
Auzi, Viorica, zise Ion după ce lăsă telefonul pe masă, uneori mă gândesc că trăim… că și cum am fi vecini, nu familie.
Viorica se opri din șters praful, cu cârpa în mâna nemișcată.
Ce vrei să spui cu asta?
Nimic grav. Doar, serios, când ai privit ultima oară la tine în oglindă?
Privirea Vioricăi se înfipse în Ion, aspră și atentă. Ion simți că a scăpat totul de sub control.
Da’ tu? Tu când te-ai uitat ultima dată la mine cu adevărat? întrebă ea, încet.
Se lăsă o pauză ciudată.
Viorica, hai nu fă din țânțar armăsar. Eu zic doar că femeia trebuie mereu să arate… senzațional! E simplu! Ia exemplu de la Rodica. Same age, dar parcă alta viață!
Rodica… zise Viorica, prelungindu-și silabele. Ceva s-a schimbat în vocea ei, iar Ion a început să se teamă.
Ioane, după o clipă de liniște, știi ce zic? Eu plec câteva zile la mama. Să mă gândesc la ce-ai zis.
Bine, stai cât vrei, să fie pace. Fii sigură că eu nu te alung!
Știi… Viorica a agățat cârpa cu mare grijă în cuier, de parcă era o bijuterie. Poate chiar trebuie să mă uit din nou la mine.
Și a început să-și strângă lucrurile.
Ion a rămas la bucătărie și gândea: Asta am vrut eu? Și totuși nu-i venea să fie bucuros. Era gol, așa, în el.
Trei zile Ion a fost ca-n concediu. Dimineața cafeaua fără grabă, seara ce-i poftea inima. Niciun serial de dragoste și trădări.
Libertate! Asta era libertatea masculină, visele omului căsătorit.
Seara a dat de Rodica la intrare, venind de la supermarket. Pantofi cu toc, rochie mulată, zâmbea larg.
Bună, Ion! parcă îi răsărea soarele. Ce faci? Nu am mai văzut-o pe Viorica zilele astea.
La mama ei e. Ia o pauză, a mințit Ion ușor.
Da, e normal, aprobă Rodica cu un soi de complicitate. Știi, femeile au nevoie, din când în când, să iasă din rutină, să respire.
Vorbea ca și cum ea nu ar fi dat niciodată cu mopul. Ca și cum apartamentul i se spăla singur și cina apare pe masă din senin.
Auzi, Rodica, vinim la o cafea? scăpă Ion. Prietenește, între vecini.
De ce nu, rosti, zâmbind frumos. Mâine seară?
Toată noaptea Ion își făcu planuri. Ce cămașă? Blugi sau pantaloni eleganți? Parfumul să nu exagereze!
Dimineața, îi sună telefonul.
Ion? voce necunoscută. Sunt Elisabeta, mama Vioricăi.
Inima îi stătu o clipă.
Da, vă ascult.
Viorica mi-a cerut să vă anunț că vine sâmbătă să-și ia lucrurile, când nu ești tu acasă. Cheia o lasă la portar.
Cum adică? Pleacă de tot?
Chiar te-ai mirat? în vocea soacrei simți o dâră de oțel. Fata mea nu o să stea o viață să te aștepte să te decizi dacă vrei sau nu să fii cu ea.
Dar eu n-am zis nimic așa grav…
Ai zis destul. La revedere, Ion.
Și-a închis.
Ion a rămas la masă, cu ochii-n telefon. Și se întreba ce naiba? Nu a cerut divorț, a vrut doar o pauză să se gândească…
Ei au decis fără el!
Seara, la cafeaua cu Rodica parcă nimic nu mergea. Ea povestea frumos de jobul la bancă, râdea la glume. Dar când Ion a încercat să o atingă de mână, ea s-a tras ușor.
Ion, tu înțelegi? Nu pot… Tu ești un bărbat însurat.
Da’ stau singur, trăim separat.
Asta azi. Dar mâine? Rodica îl privi direct.
A dus-o la scara blocului și s-a dus acasă. Apartamentul l-a întâmpinat cu liniștea și mirosul vieții de burlac.
Sâmbătă, Ion a ieșit din casă special, să nu fie scenă, lacrimi, explicații. Să își ia Viorica lucrurile liniștit.
După ora trei, nu a mai rezistat curios. Ce a luat? Tot? Numai strictul necesar? Și… cum arată?
La patru deja era în drum spre casă.
La intrare era parcată o mașină cu numere de Chișinău. Din ea cobora un bărbat cam de 40 de ani, elegant. Ajuta pe cineva cu cutii.
Ion se așeză pe bancă în fața blocului, să vadă ce se întâmplă.
După zece minute, a ieșit Viorica din scara blocului. Rochie albastră, părul prins cu o agrafă frumoasă, machiat ușor, ochii parcă mai vii.
Ion o privea neîncrezător. Era Viorica lui. Dar altfel.
Aveau o geantă în mână, acel bărbat a ajutat-o cu grijă, a făcut loc în mașină ca pentru o bijuterie.
Ion nu a mai rezistat. S-a apropiat de mașină.
Viorica!
Ea s-a întors. Chipul calm, luminos. Fără oboseala aia veșnică.
Salut, Ion.
Tu… asta chiar tu ești?
Bărbatul din mașină s-a încordat, dar Viorica i-a atins mâna, liniștitoare.
Sunt, răspunse simplu. Doar că tu nu m-ai mai văzut de mult.
Viorico, stai, hai să vorbim.
Despre ce? nici urmă de ură, doar mirare. Ai spus tu că femeia trebuie să arate senzațional. M-am conformat.
Nu la asta mă refeream! simți Ion că îl părăsesc puterile.
Și la ce te-ai referit, Ion? capul ușor lăsat într-o parte. Să fiu frumoasă, dar numai pentru tine? Să fiu interesantă, dar numai acasă? Să mă iubesc, dar nu atât cât să plec de lângă bărbatul care nu mă vede?
Fiecare cuvânt îi răvășea sufletul.
Știi, adăugă cu blândețe, am realizat că am încetat să am grijă de mine. Nu din lene, ci pentru că am ajuns să fiu invizibilă. Chiar la mine acasă, în propria viață.
Nu am vrut…
Ai vrut. O nevastă-fantomă, care face tot, dar nu deranjează. Și când te plictisești, schimbi cu una mai strălucitoare.
Bărbatul din mașină îi șopti ceva. Viorica aproba.
Trebuie să plec, zise către Ion. Vlad mă așteaptă.
Vlad? Ion simți gâtul uscat. Cine-i ăsta?
Omul care mă vede. Și zâmbea liniștitor. Ne-am cunoscut la sala de sport. La mama, au deschis un fitness nou. La 42 de ani am pus prima dată piciorul la sală!
Viorico, nu… Hai să mai încercăm o dată! Am fost prost.
Ion, își țintuie privirea în ochii lui, tu ții minte când mi-ai spus ultima oară că-s frumoasă?
Ion n-a avut răspuns.
Și când m-ai întrebat ultima dată ce mai faci?
Ion a realizat că a pierdut lupta. Nu cu Vlad. Ci cu el însuși.
Vlad a pornit mașina.
Nu-s supărată, Ion. Chiar nu. Tu m-ai ajutat să pricep ceva: dacă eu nu mă văd, nimeni nu mă va vedea…
Mașina a plecat.
Ion rămase la intrare, privind cum dispare viața lui. Nu nevasta viața. 15 ani pe care i-a considerat rutină, când de fapt era fericire.
Dar n-a înțeles decât când a pierdut-o.
După jumătate de an, Ion a întâlnit-o pe Viorica la MallDova. Pur întâmplător.
Ea alegea cafea boabe, citea etichetele cu atenție. Lângă ea, o fată cam de 20 de ani.
Ia-l pe ăsta, zicea fata. Tata spune că arabica e mai bună decât robusta.
Viorica? Ion se apropie.
Viorica se întoarse, zâmbi lejer, calm.
Salut, Ion. Să-ți prezint: ea e Nastia, fiica lui Vlad. Nastia, el e Ion, fostul meu soț.
Nastia a dat respectuos din cap. Fata isteață, studentă, probabil. Îl privea curios, fără dușmănie.
Cum îți merge? întrebă el.
Bine. Tu?
Mergem înainte.
Liniște apăsătoare. Ce să vorbești cu o femeie care nu mai e cea de parcă era cândva?
Ion privea. Piele bronzată, bluză vaporoasă, tunsă altfel. Fericită. Da, fericită.
Și tu? întreabă ea. Cum e viața ta sentimentală?
Păi… nimic special, oftă Ion.
Viorica îl privește atent.
Știi, tu vrei o femeie ca Rodica: frumoasă, dar docilă ca eram eu. Deșteaptă, dar nu prea, să n-observe când te uiți altundeva.
Nastia asculta cu ochii mari.
Femeia asta nu există, a spus Viorica liniștit.
Viorica, mergem? îi întrerupe Nastia. Tata ne așteaptă la mașină.
Sigur, ia cafeaua. Baftă, Ion.
Au plecat, iar Ion a rămas acolo, între rafturi. Și tot gândea: are dreptate. Caută ceva ce nu există.
Seara, la bucătărie, cu un ceai moldovenesc, Ion s-a gândit la Viorica. La cine a devenit. La faptul că uneori pierderea te trezește la adevăr.
Poate că adevărata fericire nu-i să-ți găsești nevasta comodă. Ci să înveți să vezi femeia de lângă tine.
