Mioara Popescu a pus ibricul pe foc. Doar un obicei. Șase dimineața, ibric, cană, prispă. Și tot așa, în fiecare zi.
Ceaiul s-a făcut. Mioara a ieșit pe prispă, s-a așezat pe treaptă. Curtea o primea cu aceeași imagine: straturi de ceapă, gardul înclinat pe care Ionel tot promitea că-l repară, poarta cu balamale ruginite. Și castronul.
Castronul albastru de plastic, cu o crăpătură pe margine. Gol. Curat. Chiar la ușă.
De un an de zile stă acolo.
Vecina Ileana, când venea după un praf de sare sau doar să se plângă de viață, se tot împiedica cu ochii de castronul ăla.
– Mioaro, dă-l dracului. Ce-ți mai răscolești sufletul? N-ai câine. Un an de când n-ai.
Dar Mioara nu-l dădea. Și nici nu știa să explice de ce.
Lina a dispărut într-o furtună. Una groaznică, de iulie, când cerul se rupea în două, iar vântul urla de-ți lua gândul că zboară acoperișul. Dimineața, Mioara a ieșit în curte – poarta larg deschisă. Zăvorul fusese smuls. Iar Lina, nici urmă.
Mioara a căutat. Doamne, cum a căutat. A lipit anunțuri pe fiecare stâlp. A bătut ulițele, a strigat. S-a uitat prin fiecare gang, pe fiecare șantier. A rugat vecinii, a sunat la veterinar, chiar s-a dus o dată la poliție – acolo s-au uitat la ea ca la o nebună.
O lună. Două. Trei.
Apoi n-a mai căutat. Dar castronul nu l-a luat.
Lina i-o adusese vecina Ileana – la jumătate de an după înmormântarea lui Ionel. Cățelușă, roșcată, cu pieptul alb, urechile mari. Ochii – cât două farfurioare. Ileana a lăsat-o în prag și a spus simplu:
– Ia-o, Mioaro. Că ți-e greu singură.
În prima seară, cățelușa a stat în poala Mioarei, iar ea o mângâia pe cap și vorbea cu voce tare:
– Uite așa… De-acum pierim amândouă.
Obiceiul de a vorbi singură a rămas. Și după Lina tot așa. Numai că n-avea cine s-asculte.
Mioara a terminat ceaiul. S-a ridicat, s-a frecat la spate. La poartă s-a auzit un scrâșnet ușor. Mioara a ciulit urechile.
Tăcere.
„Pisici”, și-a zis. Și a intrat în casă.
Seara stătea în fața televizorului. Rulează o telenovelă – dintr-alea în care toată lumea țipă, trântește ușile și-și reproșează că s-a culcat cu nevasta vecinului. Televizorul ținea loc de glasuri în casa unde de mult nu mai vorbea nimeni.
Pe geam a fulgerat ceva.
Mioara a dat perdeaua la o parte.
La gard, în amurg, stătea un câine. Nemișcat. Doar se uita la casă. Și lângă el, lipit de picior, se ghemuia un pui mic de tot.
Mioara și-a tras un cojoc și a ieșit pe prispă.
Câinele n-a fugit.
Câinii vagabonzi se zbuciumă, sar într-o parte, își bagă coada între picioare. Ăsta stătea. Doar și-a aplecat capul într-o parte – cum fac câinii când ascultă atent.
Mioara a făcut un pas. Încă unul.
Roșcată. Cu un petic alb pe piept.
Mioara s-a prins cu mâna de balustrada prispei.
– Lina?
Glasul i s-a rupt. A ieșit încet, răgușit – aproape șoptit. Dar câinele a auzit. A dat din coadă.
Iar din spatele ei, mișcând stângaci din labe, a ieșit cățelul. Mic. Roșcat. Cu pieptul alb.
Copia ei.
Lina s-a apropiat, și-a vârât nasul ud în genunchii Mioarei. Ca și cum ar fi făcut-o ieri. Cățelul a rămas în urmă, se ascundea după mamă, și se uita cu un ochi.
Mioara mângâia Lina pe cap și plângea. Fără sunet. Lacrimile curgeau singure – nici nu le ștergea. Sub degete, blana caldă, încâlcită. Și coastele. Le puteai număra. Iar pe o parte, o cicatrice. Lungă, roz, vindecată.
– Lină… De unde vii? Unde-ai fost?
Lina n-a răspuns. Doar s-a lipit mai tare și a închis ochii.
Noaptea, Lina stătea pe locul ei vechi – la ușă, pe preș. De parcă n-ar fi plecat niciodată. De parcă anii ăștia trei fuseseră doar un vis. Cățelul s-a ghemuit lângă ea, cu nasul vârât în coasta ei.
Mioara stătea la masa din bucătărie, cu obrazul sprijinit în palmă.
Se uita la câini și nu-și putea lua ochii.
A luat telefonul. Două noaptea. Andrei o să înjure. Dar nu putea să aștepte până dimineața. Nu putea.
– Mamă? – vocea era somnoroasă, îngrijorată. – Ce s-a întâmplat?
– Lina s-a întors.
Tăcere în receptor.
– Mamă… Care Lina? Aia care a pierit?
– S-a întors, Andrei. Și cu un cățel. Copia ei exactă.
– Ești sigură? Poate e doar un câine asemănător.
– Andrei. Eu îmi cunosc câinele.
El a tăcut. Apoi a spus prudent:
– Bine, mamă. Vorbim mâine dimineață, da?
Mioara a închis telefonul. S-a uitat la Lina. Nu dormea – se uita. Cu ochii întunecați, obosiți, care păreau că înțeleg tot.
Dimineața, Mioara le-a dus pe Lina și pe pui la veterinar. Asistentul, un băiat tânăr, le-a examinat mult, în tăcere. A pipăit labele, s-a uitat în gură, a atins cicatricea de pe coastă.
– Cicatricea e veche. Vindecată, dar gravă – pare o rană deschisă. Dinții sunt uzați, lipsește un canin. Perna labelor e bătută, întărită.
Și-a scos mănușile și s-a uitat la Mioara.
– Unde-a fost – nu vă pot spune. Dar a umblat mult, doamna Popescu. Labele astea nu-s de la viață domestică. Iar puiul are cam trei luni. Sănătos, voinic.
Mioara dădea din cap și se gândea la ale ei. Un an întreg. Undva a trăit, de cineva s-a temut, de cineva a fugit. Poate a luat-o careva – și-a lăsat-o iar. Poate s-a lipit de haite. Și-apoi s-a întors acasă.
A doua zi a sunat Rodica. Prima oară după două luni. Glas reținut, precaut. Ca întotdeauna în ultimii doi ani.
– Mamă, e adevărat? Andrei mi-a spus.
– Adevărat.
– Și puiul e exact ca ea?
– Clonă.
Pauză. Mioara auzea cum respiră fiica în receptor. Apoi Rodica a spus încet, aproape sfios:
– Vin la sfârșitul săptămânii. Să-i văd.
Mioara a închis și a stat mult cu telefonul în mână. Doar stătea. În mijlocul bucătăriei. Iar Lina zăcea la ușă și se uita la ea – calm, răbdător. De parcă știa că așa va fi.
Rodica a venit sâmbătă, pe la prânz. A coborât din mașină, s-a oprit la poartă – de parcă-și lua inima în dinți. Sau își amintea când a fost ultima oară acolo. A împins poarta, a intrat în curte și l-a văzut imediat pe Lina.
Câinele zăcea pe prispă, cu labele din față întinse. Cățelul se zbenguia alături, roadea o așchie, mârâia hazliu, clătina din cap. Când a auzit pașii, Lina și-a ridicat capul. N-a lătrat. Doar s-a uitat.
Rodica s-a așezat încet pe vine, a întins mâna. Lina i-a mirosit degetele – lung, atent. Și s-a lipit de mână, cum făcea altădată. A recunoscut-o.
Cățelul a sărit imediat, și-a vârât nasul ud în palmă, a lins-o. Rodica a râs – scurt, mirat. Și-a tăcut imediat.
– Mamă…
Mioara stătea în prag. A dat din cap.
Rodica a ridicat privirea. Ochii îi luceau.
– Te-a găsit. După un an.
Mioara n-a spus nimic.
Seara au stat în bucătărie. Au vorbit despre Lina. Nu despre supărări, nu despre Andrei, nu despre cuvintele spuse acum doi ani și care de-atunci stăteau între ele ca un zid. Despre câine. Cum a dispărut, cum a căutat Mioara, cum s-a oprit. Cum castronul a stat la ușă un an întreg.
– Chiar nu l-ai luat? – a întrebat Rodica.
– De ce?
Mioara a ridicat din umeri.
– Nu știu. N-am putut.
Rodica a tăcut. A lăsat lingura.
– Putea să rămână oriunde, mamă. Un an nu e o săptămână. A trăit undeva, are cățel. Și tot s-a întors aici.
– S-a întors, – a dat din cap Mioara.
Rodica a spus încet, fără s-o privească:
– Mamă, am crezut că tu aici pieri de tot singură. Andrei e departe, eu… – s-a poticnit. – E prostesc. Doi ani să mă supăr. Prostesc și…
N-a mai spus. Mioara n-a întrebat. S-a ridicat, a turnat ceai.
Noaptea au dormit toate. În afară de Mioara.
A ieșit pe prispă. Mai, cald, cu umezeală. Mirosea a tei și a pământ ud. Lina și-a ridicat capul – s-a uitat, a dat din coadă și și-a pus din nou botul pe labe. Cățelul dormea lângă ea, ghemuit. Un ghemotoc mic, cald, roșcat.
Mioara s-a așezat pe treaptă. A pus mâna pe capul Linei. Câinele și-a lipit urechea de palma ei.
Un an întreg, Lină. Un an de când n-ai fost. Pe unde-ai umblat? Cine te-a supărat – cicatricea aia… Poate te-a luat cineva. Poate te-a gonit. Dar tu tot ai venit acasă. Cu labele julite, cu coasta bolnavă.
Lina a oftat – adânc, ca un câine, cu tot trupul. Și-a pus capul în poala Mioarei.
A doua zi, Rodica a ajutat la grădină. Mioara arăta ce și unde e plantat, iar Rodica asculta distrată, dădea din cap. Cățelul se băga pe sub picioare – când intra în strat, când fura lopata, când apuca furtunul în dinți și trăgea, înfigându-se cu toate cele patru labe. Mic, dar încăpățânat. Ca mama lui.
Rodica a râs. Mioara a rămas cu sapa în aer. În curtea asta nu mai râsese nimeni de mult. Poate de când Ionel n-a mai fost.
– Mamă, – a zis Rodica, ștergându-și ochii. – Cum îl numim?
– Pe cine?
– Pe cățel. Nu poate să rămână fără nume.
Mioara s-a uitat la mototolul roșcat care roadea concentrat furtunul și mârâia – serios, amenințător, ca o fiară adevărată.
– Poate Luci? E roșcat.
Rodica a dat din cap.
– Luci. Bine.
Seara, Rodica se pregătea de plecare. Și-a strâns geanta, a ieșit la mașină. Lina ședea lângă Mioara pe prispă. Luci – lângă ea, ca de obicei.
Rodica și-a îmbrățișat mama. Lung, strâns. Atât de strâns, încât Mioara a simțit cum fiica tremură ușor.
– O să vin des, mamă.
Mioara a dat din cap. N-a zis „vedem noi” sau „bine, fetiță”. Doar a dat din cap. Pentru că a crezut.
A trecut o lună.
Luci a crescut, s-a întărit, s-a lățit în labe – și alerga prin curte de se cutremurau straturile. Mioara a tot replantat ceapa de două ori, pentru că uraganul roșcat considera straturile locul ideal pentru săpături. Îl certa fără răutate, de formă. Iar el stătea, cu capul într-o parte, și se uita atât de nevinovat că Mioara făcea semn cu mâna:
– Lasă, sapă. Oricum nu te prind din urmă.
Lina îl urmărea pe cățel calm, fără grabă.
Dimineața, Mioara a ieșit pe prispă cu cana de ceai. Privirea i s-a dus ca de obicei – straturi, gard, poartă. La ușă, pe prispă, două castroane – unul albastru cu crăpătură pe margine și altul nou, verde.
A sunat telefonul. Rodica.
– Mamă, vin sâmbătă. Îi aduc lui Luci un os mare, cu măduvă. E un măcelar cunoscut la piață, am vorbit deja.
– Vino, – a zis Mioara. – Fac plăcintă cu mere, cum îți place.
– Cu mere e bine, – glasul Rodicăi era cald, de-acasă. Așa cum fusese demult. Foarte demult.
Mioara a închis. Lina stătea la picioare – caldă, liniștită. Luci se lupta concentrat cu o nuia în mijlocul curții. Și atunci a înțeles că pentru prima dată în ultimul an nu mai numără zilele, nu mai numără lunile, nu mai numără cât a trecut de când totul s-a făcut tăcere. Pentru că tăcerea se sfârșise.
Două castroane la ușă. Și o fiică ce vine sâmbătă.
