Brigadierul a sunat la șapte dimineața și a spus un singur cuvânt: câine. Gheorghe n-a înțeles imediat ce legătură are câinele cu dărâmarea șopronului vechi.
— Care câine, Vasile?
— Roșcat. Mărime medie. Nu ne lasă, mârâie, stă la ușă. Noi, pe scurt, nu putem lucra.
— Voi patru bărbați în toată firea cu răngi.
— Gheorghe, nu pleacă. Am strigat, am aruncat cu bățul, am bătut cu piciorul. Fuge cinci metri și se întoarce. Se culcă chiar pe prag.
Gheorghe s-a ridicat în pat și și-a frecat fața cu palmele. Pe geam intra umezeala primei zile de mai, când pământul încă nu slăbise frigul.
Terenul îl cumpărase în martie. Casa era solidă, pereții țineau, dar șopronul stătea la margine ca un dinte cariat: înclinat, cu vopseaua verde scorojită, acoperișul surpat și un miros greu de lemn putrezit care ajungea până peste curte.
Dărâmarea era programată sâmbăta. Echipa, container, baros. Totul plătit.
Acum, câinele.
S-a îmbrăcat, a turnat cafea în termosul de drum și s-a urcat în mașină. Pe drum a sorbit o dată, s-a ars pe limbă și s-a înfuriat și mai tare.
Pe la periferie erau destui maidanezi: hoinăreau pe lângă tomberoane, se încălzeau pe conductele termice, cerșeau pe la Profi. Dar ca o javră să oprească patru bărbați cu răngi i se părea ridicol.
Când s-a apropiat de teren, a sunat.
— Nu plecați departe. Vin acum, rezolv.
— Nici n-am plecat. Stăm și fumăm. Câinele zace. Situație statică.
Ultimul cuvânt l-a rostit brigadierul atât de calm, încât Gheorghe a strâns volanul.
Pe teren era liniște. Barosul zăcea în iarbă, ranga sprijinită de gard. Vasile stătea pe o găleată răsturnată și fuma, acoperind scânteia cu palma de vânt. Doi muncitori mestecau sandvișuri în cabina dubei cu o față ca și cum ar fi plătiți pentru așteptare.
— Uite-o.
La ușa șopronului, chiar pe prag, stătea întinsă o javră roșcată. Nici mare, nici mică. Un ochi ușor mijit, fie lovit, fie așa din naștere. Blana încâlcită pe alocuri, coastele ieșite în afară. Nu lătra. Stătea cu botul pe labe.
— Ați încercat s-o ocoliți? Peretele din spate e putred, puteți da cu ranga…
— Am încercat. Aleargă și se pune exact în locul pe unde vrem să intrăm.
Cafeaua rece îi amărea pe limbă. Gheorghe a golit termosul, l-a lăsat pe stâlpul gardului și s-a îndreptat spre șopron. La fiecare pas, mirosul se schimba. Mai întâi iarbă și pământ, apoi lemn ud și putregai. Și ceva în plus, slab și greu de definit, pe care nu-l putea recunoaște.
Câinele a ridicat capul. N-a mârâit. Doar s-a ridicat și s-a încordat toată. Părul de pe spinare i s-a zbârlit încet, iar coada a început să se miște nervos.
— Pleacă!
A bătut din picior, răsunător.
S-a dat înapoi o jumătate de pas. S-a oprit. Și s-a întors. S-a așezat la ușă, blocând crăpătura dintre canat și toc. Nu-și arăta dinții. Privea.
El s-a așezat pe vine, ca să fie la același nivel cu ea. Un metru și jumătate între ei. Ochii căprui, întunecați, cu o lucire umedă, stângul ușor lăcrimat. Nu era ură în ei. Era altceva, pentru care n-a găsit atunci un cuvânt.
Unul dintre muncitori s-a apropiat și i-a întins un ciob de băț.
— Poate s-o speriem mai tare?
— Nu trebuie.
— Vasile zice că adăpostul pentru maidanezi vine marți. Iar containerul e plătit până seara.
— Știu.
Genunchii i-au scrâșnit când s-a ridicat. Sunetul părea prea puternic pentru dimineața liniștită. Câinele n-a mișcat.
— Intru eu.
— Dacă mușcă?
— N-o să muște.
A spus asta din furie, nu din încredere. Și a făcut un pas spre ușă.
Câinele a mârâit. Încet, aproape pentru sine. Un sunet din gât, de care nu ți-e frică, ci ți-e jenă. Mâna a împins canatul. Lemnul scârțâi, marginea de jos a zgâriat pământul, balamalele țipară atât de tare încât muncitorul de lângă dubă s-a întors.
S-a strecurat pe lateral.
Înăuntru era întuneric. Și cald. Nu ca vara, ci altfel: dens, umed, ca și cum aerul ar fi respirat singur.
Gheorghe a rămas în prag. Mirosul acesta îl știa. Mama aducea pisoi de pe stradă, îi așeza într-o cutie lângă calorifer, și în cameră stătea exact același miros.
Ochii s-au obișnuit încet. Mai întâi a apărut o masă de lucru: cutii goale de vopsea, un colac de sârmă, o lopată fără coadă. Apoi podeaua. Pământ bătătorit, cu smocuri de fân vechi. Pânza de păianjen se întindea de la grindă la perete, iar în ea licărea o singură picătură, rotundă și grea.
Privirea i-a alunecat în colțul îndepărtat. Acolo unde acoperișul încă ținea și printr-o crăpătură între scânduri cădea o fâșie subțire de lumină.
Acolo zăcea o pătură.
Gri, rosă, cu ciucuri la margini. O văzuse în martie, când inspectase terenul înainte de cumpărare. Gândise atunci: au dormit vagabonzi. Sau fostul proprietar a lăsat-o. O împinsese cu piciorul, verificând podeaua, și uitase.
Acum pătura era adunată într-un cuib. Pe ea stăteau cățeii.
Patru. Foarte mici, cam de două săptămâni. Ochii închiși, urechile lipite de capete ca niște petale. Se foiau unii peste alții, împungând cu boturile oarbe în material, și scânceau subțire, pe o singură notă. Unul, cel mai mic, cu o pată întunecată pe spinare, se băgase sub marginea păturii și trăgea cu laba din spate în somn. Fâșia de lumină cădea peste ei în diagonală, iar blana părea nu roșcată, ci aurie.
Genunchii i s-au îndoit de la sine. S-a lăsat pe vine, mâinile i-au atârnat. Nu s-a mișcat.
Apoi degetele s-au întins singure înainte și au atins spinuța minusculă. Caldă.
Cățelul nu s-a trezit. A mișcat o labă și s-a apropiat mai mult de frați.
Un foșnet în spate.
Gheorghe a stat nemișcat. Câinele a intrat fără zgomot, l-a ocolit, s-a culcat lângă căței. El aștepta să-și arate dinții, un mârâit, orice sunet. Dar ea s-a întins și a început să-i lingă. Metodic, liniștit, cu limba de la creștet până la coadă. Ca și cum omul n-ar fi fost de față. Ca și cum în toată lumea n-ar fi existat decât ceea ce zăcea pe acea pătură gri.
Cel mai mic a găsit-o primul pe mamă. S-a lipit și a început să dea din labe. Ceilalți s-au târât și ei, iar șopronul s-a umplut de un lipăit în surdină. Câinele a închis ochiul mijit și și-a lăsat capul pe labe. Exact cum stătuse pe prag cu o jumătate de oră înainte. Doar botul era altfel. Nu încordat. Moale.
El a stat mult. N-a numărat minutele. Genunchii îi amorțiseră, spinarea îi era înțepenită de umezeala pământului.
Apoi s-a ridicat și a ieșit.
Vasile stătea lângă gard și termina ceaiul din termos. Din cabina dubei băzâia un buletin meteo.
— Păi, ce e acolo? Șobolani?
— Căței.
Brigadierul a rămas cu termosul în mână. S-a uitat la șopron, apoi la stăpân.
— Cum adică?
— A fătat în colț, pe pătură. Patru. Încă orbi.
Vasile a tăcut. S-a scărpinat pe cicatricea de la încheietura stângă. Un obicei care-i apărea de fiecare dată când situația nu se încadra în deviz.
— Pe scurt. Dărâmăm sau nu?
Canatul șopronului rămăsese întredeschis, iar prin crăpătură se vedea coasta roșcată. Câinele stătea liniștit, nu ridica capul. Știa că el ieșise și nu s-a clintit.
Asta i-a venit în minte. Câinele nu mușcase, nu se năpustise, nu fugise. Stătuse. N-avea cum să oprească patru bărbați cu răngi. Doar încăpățânarea. Și pragul dincolo de care zăceau cei care nu puteau nici să deschidă ochii, nici să fugă, nici să ceară.
— Nu. Nu dărâmăm.
— Și când?
— Când cresc.
Vasile a ridicat din umeri, a fluierat după echipă, și a început agitația obișnuită a strânsului. Ranga a zăngănit de baros. Termosul s-a lovit de bordură. Ușa cabinei a trântit.
Telefonul i-a ajuns în mână mai repede decât gândul.
— Elena, uite ce e. Avem nevoie de mâncare pentru câine. Și de un castron. Nu, două.
Soția a început să întrebe, iar el privea cum botul roșcat ieșise pe crăpătură și urmărea duba ce se întorcea la poartă. Vântul aducea miros de iarbă proaspătă, benzină și ceva floral de la vecini. Ochiul mijit al câinelui clipi o singură dată.
A băgat telefonul în buzunar și s-a dus la mașină. În portbagaj era o sticlă de apă și sandvișurile pe care soția i le băga în fiecare dimineață „pentru orice eventualitate”. Apa a scos-o prima. S-a uitat în jur. Lângă peretele șopronului, în dreapta ușii, era un castron de tinichea. Vechi, ruginit, îndoit, cu urme uscate pe fund.
Apa din sticlă s-a vărsat în fundul ruginit. Câinele n-a ieșit. Doar nasul i-a tremurat în crăpătura ușii, umed și lucios.
S-a așezat pe prispă și a desfăcut sandvișul. Cârnat cu pâine, nimic deosebit. A mușcat, a mestecat.
O pasăre dincolo de gard țârâia aceeași notă, parcă verificând dacă o aude cineva.
Șopronul stătea. Vopseaua continua să se scorojească, acoperișul se lăsa pe partea dreaptă. Iar din ușa întredeschisă venea căldură și miros de lapte.
Pătura gri din colț nu mai era un gunoi, ci primul cuib pentru patru pui.
