Ion s-a întors de la vânătoare furios ca o viespe în borcan. Cizmele le-a aruncat la ușă – una în stânga, alta-n dreapta. Geaca a zvârlit-o în cui, a ratat, nici n-a mai ridicat-o. A intrat în bucătărie și a trântit ibricul.
Luminița stătea în cameră, răsfoind telefonul. Auzea cum umblă bărbatul – greu, nervos, fiecare pas ca o mustrare. Grivei, câinele roșcat, zăcea la picioarele ei, cu botul pe labe. Urechile lipite, coada nemișcată. Simțea întotdeauna când stăpânul e în halul ăsta și încerca să nu-i iasă-n cale.
– Gata, – Ion s-a oprit în ușă, mâinile-n șolduri, cum făcea de fiecare dată când rostea ceva, după părerea lui, definitiv. – Câinele nu se potrivește la vânătoare. Nădejde, nu câine. L-am dresat și l-am dresat – degeaba. Rața cade – el șade. Iepurele trece pe lângă – cască. Trebuie să scăpăm de el.
Luminița și-a ridicat privirea. S-a uitat la soț calmă, atentă, cum te uiți la un om care a spus o mare prostie, dar încă n-a înțeles-o.
– Să scăpăm? – a repetat ea, de parcă ar fi gustat cuvântul.
– Păi ce? Să-l hrănim degeaba? Un câine de vânătoare trebuie să vâneze. Ăsta… – Ion a dat din mână spre Grivei, care s-a lipit și mai tare de piciorul Luminiței. – Mâine îl duc la Petrea, poate acceptă să-l dea la alții. Dacă nu – îl las pe șosea.
„Îl las pe șosea” – atunci ceva s-a declanșat în Luminița.
S-a ridicat fără o vorbă. Grivei a sărit imediat după ea, privind neliniștit de jos în sus. Luminița a trecut pe lângă bărbat în hol, a deschis debara și a scos o valiză – mare, albastră, pe rotile. Aia cu care mergeau odată la Sibiu, când mai mergeau undeva împreună.
Ion a urmărit-o cu privirea, dar n-a spus nimic. A crezut, pesemne, că nevasta a început să strice hainele pe sezon.
Dar Luminița a deschis jumătatea lui de dulap.
Cămăși – una, două, trei, patru. Cu grijă. Chiloți, șosete – în buzunarul lateral. Blugi – o pereche de duminică, una de lucru. Puloverul gri, cadoul de la soacră. Aparatul de ras din baie. Periuța de dinți.
Ion a apărut în ușa dormitorului și a privit câteva clipe în tăcere. Apoi a înțeles.
– Ce faci tu acolo?
– Îți fac bagajul, – a răspuns Luminița cu același ton pe care-l folosea la „cina e pe masă” sau „s-a terminat pâinea”.
– Ce bagaj? De ce?
– Păi tu ai zis – trebuie să scăpăm. Uite, eu scăp.
Ion a clipit. Apoi s-a lăsat încet pe marginea patului, de parcă i s-ar fi tăiat picioarele.
– Din cauza câinelui?
– Nu din cauza câinelui. Din cauza ta.
A închis fermoarul și s-a îndreptat. Grivei a intrat tiptil și s-a întins la prag, de parcă ar fi păzit.
– Îți spun eu, Ioane, odată ce s-a pornit vorba. Tu-l numești pe Grivei nădejde. Nu știe să vâneze, n-are niciun folos. Hai să socotim de la cine-i folosul pe-aici.
– Luminițo, nu începe.
– Grivei nu aduce rața, e adevărat. Dar în fiecare dimineață mă întâmpină de parcă aș fi fost plecată jumătate de an. Îmi pune laba pe genunchi când plâng. Și plâng, Ioane, des. Pentru că tu vii de la muncă – și te uiți la televizor. De la vânătoare – pe canapea. Cu mine ultima oară ai vorbit frumos când a venit factura mare la curent. Trei propoziții la rând – a fost un eveniment.
Ion a deschis gura.
– Compari tu acum – eu și câinele.
– Nu compar. Constat. Grivei e viu. Simte. Iubește. Așa, din inimă. Nu-i trebuie să fiu slabă sau să fac ciorbă. Îi trebuie să fiu. Tu, Ioane, când te-ai bucurat ultima oară că exist?
Tăcerea din cameră s-a lăsat ca rufele pe sârmă – grea, udă, incomodă.
Ion s-a uitat la valiză. Apoi la nevastă. Grivei a ridicat capul și s-a uitat la el fără supărare, fără ură. S-a uitat doar. Câinii nu țin ranchiună, au inima prea mare pentru asta.
– Nu eram serios, – a zis Ion. – M-am încălzit. Bărbații râdeau.
– Bărbații râdeau. Și tu, ca să nu-ți fie rușine în fața lor, ai hotărât să arunci o vietate care are încredere în tine. Care aleargă la tine când vii acasă. Că tu o s-o lași pe șosea – ea nu știe. Ea crede că ești bun.
Ion și-a frecat fața cu palmele. Barba îl înțepa – nu se bărbierise de două zile la vânătoare.
– Și valiza asta – e serios?
Luminița a tăcut. Afară vrăbiile se certau în scoruș. Frigiderul a bâzâit și a tăcut.
– Serios, Ioane. Nu e vorba de Grivei. Grivei e picătura care a umplut paharul. Tu despre o ființă vie – „să scăpăm”, „pe șosea”. Și mâine dacă nu-ți sunt pe plac – tot așa scapi de mine? Mă duci la mama – nu-mi trebuie, zici, ia-o înapoi?
– Acum ai exagerat.
– Tu ai exagerat. De mult. Ai încetat să vezi că-n jurul tău sunt oameni vii. Eu sunt vie. Grivei e viu. Nu suntem unelte. Nu suntem pușca pe care o vinzi dacă trage strâmb. Suntem familie. Și de familie nu se scapă.
Ion stătea și se simțea cum nu se mai simțise demult. Altădată – el spunea, nevasta se învoia. Nu pentru că Luminița n-avea caracter. Ea știa să tacă – răbdătoare, ca o femeie. Păzea. Netezea. Iar el se obișnuise că poate spune orice prostie – și nu se întâmplă nimic.
Dar uite – se întâmplă.
Grivei s-a apropiat de Ion și l-a atins cu nasul ud în palmă. S-a apropiat pentru că vedea: omul suferă. Și când suferi, trebuie să fii aproape. Grivei asta știa nu cu mintea – cu măruntaiele, cu toată blana lui roșcată.
Ion s-a uitat la câine. La nasul ud, la ochii căprui, la coada care s-a mișcat timid – hai, pace, ce zici?
Și atunci l-a străfulgerat. Nu până la lacrimi – bărbat, totuși. Dar ceva s-a răsturnat în el, ca o barcă pe val – pleosc, și ești de cealaltă parte.
– Luminițo. Pune valiza la loc.
– De ce?
– Pentru că, – a mângâiat Grivei pe cap, – sunt prost.
– Asta știu. Întrebarea e – prost care totuși învață, sau prost de-a binelea?
Ion a zâmbit în colțul gurii. Chiar și acum – știa ea.
– Învăț. Iartă-mă. Pentru Grivei. Și pentru toate.
Luminița s-a dus la valiză, a deschis-o. A scos aparatul de ras și periuța, le-a pus pe noptieră.
– Cămășile le agăți singur.
Ion a dat din cap. S-a aplecat spre Grivei și l-a scărpinat după ureche.
– Ei, nădejde, – glasul i s-a frânt puțin. – Mergem mai departe?
Grivei a dat din coadă cât pe ce să dărâme lampadarul. A sărit, l-a lins pe nas. S-a așezat și s-a uitat la amândoi cu acea expresie pe care o au doar câinii: de fericire absolută, nemeritată.
La următoarea vânătoare Ion a plecat fără Grivei. S-a întors cu două rațe și o pungă de oase de zahăr de la piață.
– Pentru cine? – a întrebat Luminița, deși știa.
– Pentru nădejde, – a mormăit Ion. Și a zâmbit.
Iar valiza Luminița a pus-o înapoi în debara. Dar nu prea adânc. Așa, s-o poată scoate ușor.
Pentru orice eventualitate.
