Gheorghe s-a întors de la vânătoare nervos ca o viespe în borcan. Cizmele le-a aruncat la ușă – una în stânga, alta în dreapta. Geaca a azvârlit-o pe cârlig, a ratat, nici n-a mai ridicat-o. A intrat în bucătărie și a trântit ibricul.
Maria stătea în cameră, se uita la telefon. Auzea cum umblă bărbatul – greu, nervos, fiecare pas parcă o acuzație. Câinele roșcat Grivei zăcea la picioarele ei, cu botul pe labe. Urechile lipite, coada nemișcată. Simțea întotdeauna când stăpânul e așa și încerca să nu-i iasă în cale.
– Gata, – Gheorghe s-a oprit în ușă, mâinile în șolduri, cum făcea de fiecare dată când rostea ceva, după părerea lui, definitiv. – Câinele nu-i bun de vânătoare. Nătărău, nu câine. L-am dresat, l-am dresat – degeaba. Rața cade – el șade. Iepurele trece – cască. Trebuie să scăpăm de el.
Maria a ridicat ochii. S-a uitat la bărbat liniștit, atent, cum te uiți la cineva care a spus o mare prostie, dar încă n-a înțeles-o.
– Să scăpăm? – a repetat ea, de parcă gusta cuvântul.
– Păi ce? Să-l hrănim degeaba? Un câine de vânătoare trebuie să vâneze. Ăsta… – Gheorghe a făcut un semn cu mâna spre Grivei, care s-a lipit și mai tare de piciorul Mariei. – Mâine îl duc la Petre, poate acceptă să-l ia. Dacă nu – îl las pe șosea.
„Îl las pe șosea” – atunci ceva în interiorul Mariei a pocnit.
S-a ridicat tăcută. Grivei a sărit imediat după ea, privind îngrijorat în sus. Maria a trecut pe lângă bărbat în hol, a deschis dulapul de perete și a scos o valiză – mare, albastră, pe rotile. Exact aceea cu care fuseseră odată la Constanța, când mai mergeau undeva împreună.
Gheorghe a urmărit-o cu privirea, dar n-a spus nimic. A crezut, probabil, că femeia face curățenie de sezon.
Dar Maria a deschis jumătatea lui de garderobă.
Cămăși – una, două, trei, patru. Cu grijă. Chiloți, șosete – în buzunarul lateral. Blugi – o pereche de ieșit, una de lucru. Puloverul gri, cadoul de la mama. Aparatul de ras din baie. Periuța de dinți.
Gheorghe a apărut în ușa dormitorului și câteva secunde a privit în tăcere. Apoi a înțeles.
– Ce faci tu acolo?
– Îți fac valiza, – a răspuns Maria cu același ton cu care spunea „cina e pe masă” sau „s-a terminat pâinea”.
– Ce valiză? De ce?
– Păi ai zis să scăpăm de ceva. Uite, eu scap de tine.
Gheorghe a clipit. Apoi s-a așezat pe marginea patului încet, de parcă l-ar fi lăsat picioarele.
– Din cauza câinelui?
– Nu din cauza câinelui. Din cauza ta.
Ea a închis fermoarul și s-a îndreptat. Grivei a intrat tăcut în cameră și s-a culcat la ușă, de parcă păzea.
– Să-ți spun, Gheorghe, dacă tot s-a pornit vorba. Tu îl numești pe Grivei parazit. Nu știe să vâneze, nu e de folos. Hai să numărăm de la cine e de folos aici.
– Mărie, nu începe.
– Grivei nu aduce rața, e adevărat. Dar el mă întâmpină în fiecare dimineață de parcă aș fi fost jumătate de an în delegație. Îmi pune laba pe genunchi când plâng. Și eu plâng, Gheorghe, des. Pentru că tu vii de la muncă – și la televizor. De la vânătoare – pe canapea. Cu mine ultima dată ai vorbit normal când a venit factura mare la curent. Trei fraze la rând – a fost eveniment.
Gheorghe a deschis gura.
– Compari acum – eu și câinele.
– Nu compar. Constat. Grivei e viu. Simte. Iubește. Așa, fără interes. Nu-i trebuie să fiu slabă sau să fac ciorbă. Îi trebuie să fiu. Tu, Gheorghe, când te-ai bucurat ultima dată că exist?
Tăcerea din cameră s-a așternut ca rufele pe sârmă – grea, udă, incomodă.
Gheorghe se uita la valiză. Apoi la femeie. Grivei a ridicat capul și s-a uitat la el fără teamă, fără ură. Doar s-a uitat. Câinii nu știu să țină pică, au inima prea mare pentru asta.
– Nu vorbeam serios, – a spus Gheorghe. – M-am aprins. Bărbații râdeau.
– Bărbații râdeau. Și tu, ca să nu-ți fie rușine în fața lor, ai hotărât să arunci o făptură vie. Care are încredere în tine. Care aleargă la tine când vii acasă. Și că o să-l arunci – el nu știe. El crede că ești bun.
Gheorghe și-a frecat fața cu mâinile. Barba îl înțepa – nu se bărbierise de două zile la vânătoare.
– Și ce, valiza – asta e serios?
Maria a tăcut. Afară vrăbiile se certau în scoruș. Frigiderul a bâzâit și a tăcut.
– Serios, Gheorghe. Nu e vorba de Grivei. Grivei e picătura care a umplut paharul. Tu așa despre o făptură vie – „să scăpăm”, „pe șosea”. Și dacă mâine nu-ți convine de mine – tot scapi? Mă duci la mama – nu mai trebuie, luați-o înapoi?
– Ei, ai exagerat.
– Tu ai exagerat. De mult. Ai încetat să vezi că în jur sunt ființe. Eu sunt vie. Grivei e viu. Nu suntem unelte. Nu pușca pe care o vinzi dacă trage strâmb. Suntem familie. Și familia nu se aruncă.
Gheorghe stătea și se simțea cum nu se mai simțise de mult. Înainte era așa – el spunea, nevasta era de acord. Nu pentru că Maria e fără caracter. Ea știa să tacă – răbdătoare, femeiește. Avea grijă. Netezea. Iar el se obișnuise că poate spune orice prostie – și nu se întâmplă nimic.
Ei bine, se întâmplă.
Grivei s-a apropiat de Gheorghe și l-a atins cu botul umed în mână. Doar s-a apropiat, pentru că vedea: omul suferă. Și când suferi – trebuie să fii lângă el. Grivei știa asta nu cu mintea – cu inima, cu toată blana lui roșcată.
Gheorghe s-a uitat la câine. La botul ud, la ochii căprui, la coada care a mișcat-o sfios – hai, ce zici, pace?
Și atunci l-a podidit. Nu până la lacrimi – totuși bărbat. Dar ceva s-a răsturnat în el, ca o barcă pe val – pleosc, și ești de cealaltă parte.
– Mărie. Pune valiza la loc.
– De ce?
– Pentru că, – a mângâiat Grivei pe cap, – sunt prost.
– Știu asta. Întrebarea e – prost care totuși învață, sau prost care nu se mai îndreaptă?
Gheorghe a zâmbit. Și acum – știa ea să facă.
– Învăț. Iartă-mă. Pentru Grivei. Și pentru tot.
Maria s-a apropiat de valiză, a deschis-o. A scos aparatul de ras, periuța, le-a pus pe noptieră.
– Cămășile le agăți singur.
Gheorghe a dat din cap. S-a aplecat spre Grivei și l-a scărpinat după ureche.
– Ei, parazitule, – glasul i-a tremurat ușor. – Trăim mai departe?
Grivei a dat din coadă așa de tare, cât pe ce să dărâme veioza. A sărit, l-a lins pe nas. S-a așezat și s-a uitat la amândoi cu acea expresie pe care o au numai câinii: de fericire absolută, nemeritată.
La următoarea vânătoare Gheorghe a plecat fără Grivei. S-a întors cu două rațe și o pungă de oase cu zahăr de la piață.
– Pentru cine? – a întrebat Maria, deși știa.
– Pentru parazit, – a mormăit Gheorghe. Și a zâmbit.
Iar valiza Maria a pus-o înapoi în dulap. Dar nu prea adânc. Așa, să poată fi scoasă ușor.
Pentru orice eventualitate.
