– Hai, Roscovane, mergem, ce mai… – mormăi Vasile, ajustând lesa improvizată dintr-o funie veche.
Își încheie geaca până la gât și se cutremură. Februarie anul ăsta fusese deosebit de crunt – lapoviță și vânt care pătrundea până la oase.
Roscovan – un maidanez cu blana roșcată ștearsă și un ochi orb – apăruse în viața lui acum un an. Vasile se întorcea atunci de la tura de noapte de la fabrică și-l văzuse lângă containere. Câinele era bătut, flămând, iar ochiul stâng era acoperit de o albeață.
– Hei, moșule! Unde te duci cu javra aia?
Vocea l-a tăiat pe dinăuntru. Vasile l-a recunoscut pe vorbitor – Sergiu Chiorul, o „autoritate” locală de vreo douăzeci și cinci de ani. Lângă el se înghesuiau trei adolescenți – „echipa” lui.
– Ne plimbăm, – răspunse scurt Vasile, fără să ridice privirea.
– Tu, unchiule, plătești taxă pentru plimbatul câinelui ăsta? – râse unul dintre băieți. – Uite ce urât e, ochiul ăla strâmb!
Un zbor de piatră. O lovi pe Roscovan în coastă. Câinele scheună, se lipi de piciorul stăpânului.
– Lasă-ne în pace, – spuse blând Vasile, dar în voce se simți oțel.
– Oho! Moșul Ingineru’ a vorbit! – Sergiu se apropie. – Ai uitat că aici e cartierul meu? Și câinii umblă doar cu voia mea.
Vasile se încordă. În armată îl învățaseră să rezolve problemele repede și dur. Dar asta fusese acum treizeci de ani. Acum nu era decât un lăcătuș obosit, la pensie, care nu voia belele.
– Hai, Roscovane, – se întoarse spre casă.
– Așa da! – strigă Sergiu în urma lui. – Data viitoare îl termin pe prietenul tău!
Acasă, Vasile nu putu dormi toată noaptea, derulând scena în minte.
A doua zi căzu lapoviță. Vasile amână mult plimbarea, dar Roscovan stătea la ușă și se uita atât de credincios, încât fu nevoit să cedeze.
– Bine, bine. Dar repede.
Merseră cu grijă, ocolind locurile obișnuite de „adunare”. Dar gașca lui Sergiu nu se vedea nicăieri – probabil se ascunseseră de vremea rea.
Vasile începuse să se liniștească, când Roscovan se opri brusc lângă o centrală termică părăsită. Își ciuli singura ureche, adulmecă.
– Ce s-a întâmplat, bătrâne?
Câinele scheună, trase spre ruine. De acolo veneau sunete ciudate – plânsete sau gemete.
– Hei! Cine e acolo? – strigă Vasile.
Niciun răspuns. Doar tăcere, ruptă de urletul vântului.
Roscovan trase insistent de lesă. În ochiul lui unic se citea neliniște.
– Ce ai? – se aplecă Vasile. – Ce e acolo?
Și atunci auzi clar – o voce de copil:
– Ajutor!
Inima i se opri. Vasile desfăcu lesa și porni după Roscovan spre ruine.
În încăpea semi-dărâmată a centralei, după un morman de cărămizi, zăcea un băiat de vreo doisprezece ani. Fața zdrobită, buza tăiată, hainele rupte.
– Doamne! – Vasile se lăsă în genunchi. – Ce ți s-a întâmplat?
– Unchiule Vasile? – băiatul deschise cu greu ochii. – Dumneavoastră sunteți?
Vasile se uită mai atent și-l recunoscu – Andrei Mureșan, fiul vecinei de la scara cinci. Un băiat tăcut, sfios.
– Andrei! Ce s-a întâmplat?
– Sergiu și banda lui, – băiatul suspină. – Cereau bani de la mama. Eu am spus că-l spun la polițist. M-au prins…
– De cât timp stai aici?
– De dimineață. E foarte frig.
Vasile își scoase geaca, îl acoperi. Roscovan se apropie, se întinse lângă el – încălzindu-l cu trupul lui.
– Andrei, poți să te ridici?
– Mă doare piciorul. Cred că e rupt.
Vasile pipăi ușor piciorul. Da – fractură. Și nici nu știa ce era cu organele interne după „tratamentul” ăla.
– Ai telefon?
– Mi l-au luat.
Vasile scoase vechiul său Nokia și formă 112. Ambulanța promise să vină în jumătate de oră.
– Rezistă, băiete. Vin doctorii.
– Dar dacă află Sergiu că sunt viu? – în vocea lui Andrei era groază. – A spus că mă termină.
– Nu te termină, – zise ferm Vasile. – Nu te va mai atinge.
Băiatul se uită la el mirat:
– Unchiule Vasile, dumneavoastră înșivă ați fugit de ei ieri.
– Altceva era atunci. Era vorba doar de mine și Roscovan. Acum…
Nu mai spuse nimic. Ce să spună? Că acum treizeci de ani depusese jurământul să-i apere pe cei slabi? Că în Afganistan îl învățaseră – un bărbat adevărat nu lasă un copil în primejdie?
Ambulanța veni mai repede decât promisese. Andrei fu dus la spital. Iar Vasile rămase lângă centrala termică, cu Roscovan, și gândi.
Seara veni la el acasă mama lui Andrei – Elena. Femeia plângea, îi mulțumea, jura că nu va uita niciodată.
– Vasile Ioane, – spuse printre lacrimi, – doctorii au zis – dacă mai stătea o oră în ger. I-ați salvat viața!
– Nu eu l-am salvat, – mângâie Vasile pe Roscovan. – El l-a găsit.
– Și acum ce-o să fie? – Elena privi speriată spre ușă. – Sergiu nu se va liniști. Polițistul zice că nu sunt dovezi, declarația unui copil nu contează.
– O să fie bine, – promise Vasile, deși nu știa cum.
Noaptea nu putu dormi. În minte i se învârteau gânduri – ce să facă? Cum să-l apere pe băiat? Și nu numai pe el – câți copii mai sufereau de pe urma bandei asteia?
Dimineața, soluția veni de la sine.
Vasile îmbrăcă vechea lui uniformă militară – cea de paradă, cu medalii. Scoase din dulap decorațiile. Se privi în oglindă – soldat ca soldat. Măcar și în vârstă.
– Hai, Roscovane. Avem treabă.
Gașca lui Sergiu, ca de obicei, „patrula” lângă magazin. Când îl văzură pe Vasile apropiindu-se, chicotiră.
– O! Bunicu’ s-a îmbrăcat de paradă! – urlă unul dintre băieți. – Uite ce erou!
Sergiu se ridică de pe bancă, rânji:
– Ia, pensionare, cară-te de-aici. Vremea ta a trecut.
– Vremea mea abia începe, – răspunse calm Vasile, apropiindu-se.
– Ce cauți aci în hainele astea?
– Să servesc patria. Să-i apăr pe cei slabi de unii ca tine.
Sergiu izbucni în râs:
– Ce, moșule, ai înnebunit? Ce patrie? Ce slabi?
– Andrei Mureșan – îți aduci aminte de el?
Zâmbetul dispăru de pe fața lui Sergiu.
– Și ce, trebuie să-mi aduc aminte de orice fraier?
– Trebuie. Pentru că acesta e ultimul copil din cartier care a suferit de pe urma ta.
– Mă ameninți, bătrâne?
– Te avertizez.
Sergiu făcu un pas înainte. În mână sclipi o țeavă ascuțită.
– Acum îți arăt eu cine-i șeful!
Vasile nu se clinti niciun centimetru. Anii trecuseră, dar antrenamentul militar rămăsese.
– Șeful e legea.
– Ce lege? – Sergiu flutură țeava. – Cine te-a numit pe tine?
– M-a numit conștiința.
Și atunci se întâmplă ceva ce nimeni nu aștepta.
Roscovan, care stătuse tăcut lângă el, se ridică deodată. Părul de pe ceafă i se umflă. Din gât i se sparse un mârâit amenințător.
– Și javra ta, – începu Sergiu.
– Câinele meu a luptat, – îl întrerupse Vasile. – În Afganistan. Unitate de căutare mine. El simte bandiții prin nări.
Nu era adevărat – Roscovan era doar un maidanez. Dar Vasile vorbi atât de convingător, că toți crezură. Chiar și Roscovan păru să creadă – se îndreptă, arătând colții.
– A găsit douăzeci de teroriști. Și i-a prins pe toți de vii, – continuă Vasile. – Crezi că poate face față unui drogat ca tine?
Sergiu dădu înapoi. Băieții din spatele lui înghețară.
– Ascultă-mă bine, – Vasile făcu un pas înainte. – De azi încolo, în cartierul ăsta e liniște. În fiecare zi voi străbate toate curțile. Și câinele meu va căuta huliganii. Și atunci…
Nu mai spuse nimic. Dar toți înțeleseră.
– Vrei să mă sperii? – încercă Sergiu să-și recapete obrăznicia. – Fac un telefon și…
– Sună, – dădu din cap Vasile. – Dar amintește-ți – am cunoștințe mai puternice decât ale tale. Câți întemnițați cunosc. Câți datornici am pe lumea asta.
Nici asta nu era adevărat. Dar spusese atât de convingător, încât Sergiu crezu.
– Mă numesc Vasile Afganul, – spuse Vasile la final. – Ține minte. Și nu mai atinge copiii.
Se întoarse și plecă. Roscovan pășea lângă el, cu coada ridicată mândru.
În spate rămase tăcere.
Trei zile trecură. Sergiu și gașca aproape că nu se arătară prin cartier.
Iar Vasile începu cu adevărat să străbată curțile în fiecare zi. Și Roscovan mergea lângă el – important, serios.
Andrei ieși din spital după o săptămână. Piciorul încă îl durea, dar putea umbla. În aceeași zi veni la Vasile.
– Unchiule Vasile, – spuse, – pot să vă ajut? Cu plimbările.
– Poți. Dar mai întâi vorbește cu părinții.
Elena nu se opuse. Ba chiar se bucură că fiul ei găsise un model atât de demn.
Și acum, în fiecare seară, se putea vedea o companie ciudată – un bărbat în vârstă în uniformă militară, un băiat și un câine roșcat bătrân.
Roscovan plăcea tuturor. Chiar și mamele lăsau copiii să-l mângâie, deși știau că e maidanez. Dar era ceva special în el – demnitate, parcă.
Iar Vasile le povestea copiilor despre armată, despre prietenia adevărată. Și ei ascultau cu răsuflarea tăiată.
Într-o seară, când se întorceau cu Andrei de la „patrulare”, băiatul întrebă:
– Unchiule Vasile, v-a fost vreodată frică?
– Mi-a fost, – răspunse sincer Vasile. – Și acum mi-e câteodată.
– De ce?
– Că n-apuc. Că n-am destulă putere.
Andrei mângâie câinele:
– Eu, când voi crește, o să vă ajut. Și o să am și eu un câine. La fel de deștept.
– O să ai, – zâmbi Vasile. – Desigur că o să ai.
Roscovan dădea din coadă.
Iar în cartier toți îl știau. Spuneau: „Ăsta e câinele lui Vasile Afganul. El deosebește eroii de ticăloși.”
Și Roscovan își ducea slujba cu mândrie, știind – nu mai e doar un maidanez. E un apărător.
