Astăzi, 15 octombrie, mă gândesc la câteodată viața îți aruncă povești de crezi că nu pot fi adevărate. Dar au fost. În curtea blocului de pe strada Independenței din Chișinău apăruse un câine. Mare, roșcat cu pete negre. O ureche ruptă, un picior de după târâit. Lumea s-a speriat imediat. Ce să zici – o javră zdravănă, și pe deasupra șchioapă. Animalele șchioape sunt cele mai periculoase, se gândeau locatarii.
— Trebuie sunat la primărie, spunea mătușa Maria de la parter, ajustându-și ochelarii. Că mușcă pe cineva.
— Așa e, aproba unchiul Ion de la patru. Copii sunt destui în curte.
Și toți ocoleau câinele. De parcă nu zăcea liniștit lângă scară, ci mârâia și sărea. El doar stătea întins. Și tremura. Chiar și sub soarele blând de toamnă tremura.
Doina l-a observat din prima zi. Fata, de obicei, vedea lucrurile pe care adulții le treceau cu vederea. Poate pentru că și ea se simțea adesea invizibilă. După moartea tatălui, lumea devenise alta. Gri, parcă.
— Mamă, ce-i cu câinele? întrebă ea când se întorceau de la magazin.
— Ce câine? Elena nici nu privi spre scară.
— Ăla de colo. Îl doare piciorul?
Mama se uită în sfârșit. Și luă fata de mână mai strâns.
— Nu te apropia, Doina. Poate fi bolnav. Sau rău.
— Dar nu e rău, spuse fata încet. E trist.
Adulții nu știu să deosebească tristețea de răutate. Mai ales la animale. Doina observase asta demult.
Zilele treceau. Câinele nu deranja pe nimeni. Stătea lângă perete, câteodată încerca să se ridice – șchiopăta spre tomberoane, căuta ceva. Nu găsea nimic, se întorcea. Și se culca iar.
Iar locatarii tot vorbeau.
— Vine frigul, și el tot aici.
— Ieri copiii alergau pe lângă, și-a ridicat capul. S-au speriat.
— Capul! E enorm!
Doina se uita pe geam în fiecare zi. Etajul trei – vedea tot.
— Mamă, de ce nu-l ajută nimeni?
— Pentru că nu e treaba noastră, fetiță.
Dar pentru Doina, problemele erau când nu ai bani de cizme noi sau când te doare un dinte. Aici cineva murea sub ochii tuturor. Și toți făceau că nu văd.
În dimineața de sâmbătă, fata se trezi devreme. Se uită pe geam – câinele zăcea, dar ciudat. Pe o parte. Nu se mișca deloc.
— Mamă! alergă în bucătărie. Câinele…
— Ce-i cu el?
— Cred că e rău de tot.
Elena se apropie de fereastră. Se uită. Într-adevăr, ceva nu era în regulă.
— Probabil s-a îmbolnăvit, oftă mama. Săracul animal.
— Atunci hai să-l ajutăm!
— Doina, nu putem.
— De ce nu putem?
Da, de ce? Nici Elena nu știa. Pur și simplu nu se poate – și gata. Și ele aveau destule griji.
Dar la prânz, câinele încercă să se ridice. Și căzu. Căzu pe o parte. Rămase așa. Doar respira greu – se vedea cum burta i se mișcă.
Doina văzu asta.
Își luă geaca. Scoase din frigider cârnați. Mama era la duș.
În curte, câinele zăcea cu ochii închiși. De aproape părea și mai mare. Și deloc înfricoșător. Doar obosit de moarte.
— Bună, spuse Doina încet. Ce faci?
Câinele deschise ochii. Se uită la fată. Și în privirea aceea era atâta mirare – de parcă crezuse că oamenii au uitat să vorbească cu animalele.
— Ți-am adus cârnați. Vrei?
Doina întinse mâna cu mâncarea. Câinele mirosi, dar nu mâncă. Doar îi linse degetele. Limba era fierbinte.
— Ești bolnav, da? Doina îl mângâie ușor pe capul roșcat. Și toți se tem de tine. Cred că ești rău. Dar nu ești.
Atunci câinele făcu un lucru nemaipomenit. Își puse capul pe genunchii fetei. Cap greu, mare. Și închise ochii.
— Doina! Doina, dă-te imediat la o parte!
Mama alerga prin curte, dând din mâini. Părul ud, halatul descheiat – ieșise direct de la duș.
— Ai înnebunit? Te poate mușca!
— Mamă, nu mușcă. Uite – e bolnav.
Elena se opri la trei pași. Se uita la fiica stând lângă un câine imens și mângâindu-l pe cap. Iar câinele zăcea complet liniștit.
— Mamă, îți amintești când povesteai despre tata? Cum aducea acasă toți pisicile vagaboante când era mic?
Elena își amintea. Socrul povestise – Andrei așa era. Inimos peste măsură.
— Și tu spuneai că cel mai rău lucru e să treci pe lângă durerea altuia.
Când spusese ea asta? A, da. După înmormântare. Când Doina întrebase de ce mergea tata la spitale să citească bătrânilor străini.
— Mamă, să nu trecem pe lângă?
Elena se uită la fiica. Și dintr-odată văzu în ea pe Andrei. Același băiat care aducea pisici acasă. Care nu putea trece pe lângă niciun necaz.
— Ridică-te încet, spuse ea. Dar cu grijă.
Câinele parcă înțelese. Își ridică singur capul, eliberă fata. Se uită la Elena cu o privire… de parcă spunea: „Nu-i fac nimic rău. Pe cuvânt.”
— Nu mănâncă, spuse Doina. Cred că e foarte bolnav.
Elena se apropie. Se ghemui lângă. Câinele nu mârâi, nu-și arătă dinții. Doar se uita. Cu ochi inteligenți, triști.
— Te doare piciorul? întrebă Elena, și ea însăși se miră că vorbește cu javra ca cu un copil.
Câinele parcă dădu din cap.
— Bine, oftă mama. Hai să sunăm.
Doctorul Popescu veni după o jumătate de oră.
— Fractură veche, sudată greșit. Dar se poate trata, spuse el examinând piciorul. Câinele e de rasă. Ciobănesc. Probabil s-a pierdut.
— Și ce-o să se întâmple cu el? întrebă Doina.
— Păi, dacă nu-l ia nimeni…
— Îl luăm noi.
Elena se uită la fiică. La câine. La eșarfa roșie legată în jurul labelui.
Când crescuse fetița ei atât de mare?
O lună mai târziu.
Rex (așa îl numise Doina) dormea pe covorașul lângă patul ei. Piciorul se vindecase. Blana lucea.
— Mamă, spuse fata înainte de culcare. De ce toți se temeau de el? E bun.
Elena o mângâie pe păr.
— Știi, uneori oamenii se tem să arate bunătate. Ce-o să creadă alții? Ce-o să spună?
— Prostii.
— Da. Prostii.
După prânz, Elena stătea la fereastră.
Jos în curte, Doina se juca cu Rex. Câinele o zgâlțâia ușor, delicat. Iar ea râdea.
În ziua aceea, fata o învățase pe mama ei să nu se teamă.
Să nu se teamă de bunătate.
Să nu se teamă să întindă mâna celui care are nevoie.
Iar în curte răsuna râsul.
Și lătratul unui câine mare și bun, care în sfârșit își găsise acasă.
