Pe pensia ei, Maria Dumitrescu, pe lângă plata facturilor lunare și cumpărăturile de la magazinul angro, își făcea un mic cadou – o pungă de cafea boabe.
Boabele erau deja prăjite și când tăia colțul pachetului, emanau un miros amețitor. Trebuia să inspire cu ochii închiși, detașându-se de toate simțurile, în afară de miros, și atunci se întâmpla minunea! Împreună cu mirosul deosebit, parcă îi umplea trupul de energie, iar visuri de tinerețe despre ținuturi îndepărtate se întorceau în amintire, se visa la sunetul mării, la ploi tropicale, la foșnete misterioase prin jungle și la țipete de maimuțe alergând pe liane…
Nimic din toate astea nu văzuse vreodată, dar își amintea poveștile tatălui ei, care pierdea adesea din vedere în expediții științifice în America de Sud. Când venea acasă, îi plăcea să îi povestească Mariei despre aventurile din Valea Amazonului, sorbind dintr-o cafea tare, și mirosul îi amintea mereu de el – exploratorul uscățiv și bronzat.
Știa dintotdeauna că părinții ei adoptivi nu sunt cei biologici. Își amintea că la începutul războiului, femeia care o găsise, o fetiță de doar trei ani care își pierduse toți apropiații, a devenit mama ei pentru tot restul vieții. Apoi a urmat binecunoscutul traseu: școală, studii, muncă, căsătorie, nașterea unui fiu și, în final, singurătatea. Fiul ei, acum douăzeci de ani, a ascultat de rugămințile soției și a plecat să locuiască în altă țară, trăind bine cu familia lui în orașul Haifa. În tot acest timp, l-a vizitat pe Maria o singură dată, dar țineau legătura telefonic, iar fiul ei îi trimitea lunar bani, pe care ea îi punea deoparte într-un cont special. După douăzeci de ani, s-a adunat o sumă considerabilă, pe care intenționa să o lase fiului.
În ultima vreme, o urmărea gândul că viața ei, plină de grijă și iubire, a fost bună, dar nu a ei. Dacă nu ar fi fost războiul, ar fi avut altă familie, alți părinți, altă casă… și, probabil, un alt destin. Nu-și amintea prea bine părinții biologici, dar se gândea des la micuța de vârsta ei, care îi era mereu alături în primii ani de viață. Maria o strigau. Parcă o auzea cum le chemau: – „Maricica, Maria!” Ce era ea? O prietenă, o soră?
Gândurile fură întrerupte de un sunet scurt al telefonului mobil. Se uită pe ecran – pensia i-a intrat pe card. Minunat, ce bine! Ar putea face o plimbare până la magazin să cumpere cafea – ultimul pachet îl preparase ieri dimineață. Bătând ușor cu toiagul de trotuar, ocolind bălțile de toamnă, ajunse la intrarea magazinului.
La ușă, stătea o pisicuță gri cu dungi, privindu-i speriată pe trecători și ușile de sticlă. Compassione de pisicuță o mișcă: – „Îngheță, săraca, și probabil e și flămândă. Te-aș lua acasă, dar… Cine va avea nevoie de tine după mine? Și eu mai am… Nu azi, poate mâine.” Dar, înduioșată, cumpără un pachețel ieftin de hrană pentru ea.
Ea turna cu grijă hrana cu gelatină într-o tăviță de plastic, iar pisica aștepta răbdător, uitându-se la binefăcătoarea sa cu ochii plini de afecțiune. Ușa magazinului se deschise și o femeie corpolentă ieși, al cărei chip nu promitea nimic bun. Fără multe vorbe, dădu cu piciorul în tăvița cu hrană, împrăștiind bucățile pe trotuar:
– Îți spunem degeaba – niciun rost! – tună ea. – Nu le mai hrăni! – și, trăgând cu nervi, plecă.
Pisica, privind în jur cu precauție, începu să adune bucățile de mâncare de pe trotuar, iar Maria Dumitrescu, sufocată de indignare, simți prima înțepătură a unui atac iminent. Se îndreptă grăbită spre stația de autobuz – doar acolo erau băncuțe. Așezată pe una dintre ele, căuta cu febrilitate prin buzunare, sperând să găsească medicamente, dar în zadar.
Durerea se intensifica nemilos, capul îi era strâns parcă într-o menghină, privirea îi era întunecată, iar din piept i se rupea un geamăt. Cineva i-a atins ușor umărul. Cu greu deschise ochii – o tânără privea alarmată:
– Vă simțiți rău, bunică? Cum pot să vă ajut?
– E în pungă. – Maria încercă să-și miște brațul. – E un pachet de cafea. Deschide-l, te rog.
Tânăra ridică pachetul, inspiră aroma boabelor prăjite o dată, apoi din nou. Durerea nu trecu de tot, dar slăbi.
– Mulțumesc, fată dragă. – Șopti Maria.
– Mă numesc Ana, dar mulțumiți pisicii. – Zâmbi tânăra. – Era lângă dumneavoastră și mieuna atât de tare!
– Și ție, mulțumesc, draga mea. – Maria mângâie pisica ce stătea pe bancă lângă ea, aceeași dungată maronie.
– Ce s-a întâmplat cu dvs? – întrebă fata cu compasiune.
– O criză, dragă, migrenă. – Admită Maria. – M-am enervat, se întâmplă…
– Vreau să vă conduc acasă, singură vă va fi greu…
– … Bunică-mea mai are și ea migrene. – Povestea Ana, când, mai târziu, beau o cafea slabă cu lapte și biscuiți în apartamentul Mariei. – De fapt, ea e străbunica mea, dar îi spun „bunică”. Locuiește la țară cu mama mea, tata și bunica. Eu sunt aici să studiez, învăț la școală de asistente. Bunică-mea mă strigă „fată dragă”. Dumneavoastră nu ați încercat să vă căutați rudele, pe cele adevărate?
– Ana, draga mea, cum să-i caut? Abia îmi amintesc de ei. Nici numele de familie nu mi-l știu, nici locul de unde vin. – Povesti Maria, mângâind pisoiul ce se încălzea în poala ei. – Îmi amintesc bombardamentul, când călătoream cu căruța, apoi tancurile…
Am fugit, am fugit atât de mult încât aproape că mi-am pierdut simțirea! Groază! Cumplită groază pentru o viață întreagă! Apoi o femeie m-a găsit, iar eu i-am spus mamă toată viața, și acum ea este mama pentru mine. După război a venit soțul ei și a devenit cel mai bun tată din lume pentru mine! Din întreaga mea viață a rămas doar numele meu. Familia mea adevărată, probabil, a pierit, acolo, sub bombe. Și mama, și Maria…
Ea nu observă cum, după aceste cuvinte, Ana tresari și o privi cu ochii ei mari și albaștri:
– Maria, aveți cumva o aluniță pe umărul drept, care seamănă cu o frunză?
Maria aproape se înecă cu cafeaua de surpriză, iar pisica o privi atentă.
– De unde știi asta, draga mea?
– Bunica mea are aceeași. – Spuse Ana încet. – Se numește Anca. Încă plânge când își amintește de sora ei geamănă, Maria. A dispărut în timpul bombardamentului, în evacuare. Când naziștii au blocat drumul, au trebuit să se întoarcă acasă, unde au supraviețuit ocupației. Dar Maria a dispărut. Nu au găsit-o niciodată, oricât au căutat…
Dimineața, Maria nu-și găsea locul. Mergea de la fereastră la ușă, în așteptarea oaspeților. Pisica dungată, gri, nu stătea departe de ea, uitându-se cu grijă la fața stăpânei.
– Nu te îngrijora, Margareta, sunt bine, – își calma stăpâna pisica. – Doar inima îmi bate puternic…
În sfârșit, sună soneria de la ușă. Maria, emoționată deschise ușa.
Două femei mai în vârstă stăteau pe prag, privindu-se în tăcere, cu ochii plini de speranță. Parcă într-o oglindă, vedeau ochii lor care nu și-au pierdut încă albastrul, buclele cărunțite ale părului ondulat și ridurile de întristare din colțul buzelor.
În sfârșit, oaspetea suspină ușurată, zâmbi, făcând un pas către ea și o îmbrățișă pe Maria:
– Salut, Maria!
Iar pe prag, ștergându-și lacrimile de fericire, stăteau oamenii apropiați…
