Despre sosirea lui Rareș, tot satul știa de mult. Fetele se pregăteau din timp, pregăteau coafuri, rochii călcate și parfumurile ascunse prin dulapuri. Dar Ilinca, orfană, la ce bun să-și bată capul cu pețit și podoabe? Era așa cum o lăsase soarta. Și tocmai așa s-a îndrăgostit Rareș de ea, la prima privire.
Multe ochiade s-au aruncat înspre Ilinca, pentru că l-a prins pe așa băiat. De cum s-a ivit în sat, toate își pierduseră mințile. Înalt, lărgăcios la umeri, chipeș de ți-era drag să-l privești. Și pe deasupra, bucureștean, vorba școlării, și umblat prin lume studiase la Cluj sau poate chiar peste hotare, cine să știe. Părinții cu avere și casă mare.
Bunelul Gheorghe fusese cu ani în urmă primar peste sat. Toți copiii i-a dat la carte și acuma doar nepoți așteaptă, mândru și bun de povestit sătenilor ce-a isprăvit ai lui în viață.
Despre sosirea lui Rareș știa tot satul, încă de la Bobotează. Fetele răscoleau părul, își treceau perii prin el, dar Ilinca, orfană cum era, ce-i trebuiau toate acele cochetării? Era așa cum era și Rareș s-a topit după ea pe dată.
Câte n-au încercat fetele să-i atragă ochii cu vorbe dulci și zâmbete ușoare, dar nimic. După ce s-a terminat vara, Rareș a luat-o pe Ilinca la Chișinău. Bunelul Gheorghe i-a dat o povață scurtă: Nu-i fost ușoară viața fetei, să n-o necăjești, măi băiete. Rareș a promis.
Viața la oraș era alta agitată, cu miros de asfalt încins. Ilinca spera că Rareș are să rămână la fel de blând și grijuliu, dar nici vorbă. Cât au pregătit nunta, a fost într-un fel, cu dulcețuri și griji împărțite. Dar după luna de miere, Rareș s-a schimbat. Ca și cum se rușina de nevasta lui. Soacra, doamna Margareta, vorbea cu Ilinca numai printre dinți, cu un zâmbet cam amar. Fiecare vorbă suna ca o acuzație: nu făcea mâncarea cum trebuie, cămașa nu era destul de albă, podeaua nu era curățată ca lumea.
Ilinca suferea, dar unde să se ducă, când locuia în același apartament cu soacra? Nici la serviciu n-a putut să se angajeze, iar Rareș nici nu i-a dat voie:
Cu ce salariu ai să vii tu, cu școala de la țară? Stai acasă mai bine.
A rămas acasă. Când a rămas însărcinată, Rareș a plutit de fericire. Parcă toate s-au îndreptat. Soacra nu o mai cicălea, chiar îl mustra pe fiu să fie bun cu nevasta. Dar urgia nu a întârziat: Ilinca a pierdut copilul. Totul s-a întunecat.
Nu-i bună la nimic: n-ai nici minte, nici sănătate, doar fața e frumoasă și ce folos de una ca asta? ofta Margareta. Iar Rareș râdea pe sub mustață, de parcă nu despre soția lui ar fi vorba.
A doua sarcină nu i-a adus nici pe departe aceeași bucurie. Dispăruseră grija, dorul, așteptarea. Rămăsese doar iritarea, mai ales că Ilinca își pierduse silueta. Soacra îl certa pe fiu, dar totul părea în zadar. Iubirea părea demult uitată. Începură să doarmă în camere separate, Rareș tot mai târziu venea acasă, adesea doar pe jumătate adormită îl întâmpina.
Noapte de noapte plângea Ilinca în tăcere. Unde să fugă, nu avea părinți, nu dorea un astfel de destin pentru copilul său. Se agăța cu dinții de familie și nu arăta nicio supărare.
Când a venit sorocul, nu era nimeni s-o ducă la maternitate Rareș lipsea deja de o săptămână. A chemat singură salvarea. A născut. Nu a sunat pe nimeni, nu avea unde să se întoarcă. Când a ieșit din spital, la poartă o aștepta o mașină cu baloane colorate și flori. Era fericită, a lăcrimat. Dar Rareș nu era acolo. Doar soacra și bunelul Gheorghe stăteau mândri și țanțoși cu flori.
Mulțumesc frumos, draga mea, pentru acest dar. Mai bună nepoată ca a mea nu-i în toată Basarabia, s-a lăudat bunelul. Margareta se ținea într-o parte, dar vedeai bucuria în ochii ei: de nepoată nu-și mai lua privirea.
Acasă masa era gata pusă. Soacra îi cocea mereu prăjitura ei preferată, cu mere, ca la Vinerea Mare.
Nici nu credeam că Rareș al meu așa om fără suflet o să ajungă, izbucni Margareta. S-a lenevit băiatul meu și a lăsat fata cu copilul. Dar nu-i nimic. O să trăim noi și fără el. Să vedem cât rezistă singur. Eu din apartament o să-l scot, că nu-i de stat cu el, poate aduce alte neveste cine știe când.
Cum să o botezăm? întreabă bunelul Gheorghe. Poate Ana, cum a fost mama ta?
Ilinca izbucni în plâns. Nemaiputând să-și stăpânească lacrimile. Margareta îi mângâia ușor părul:
Stai liniștită, ai să fii fericită. Vezi cum îți șade bine ca mamă. Ăla n-a știut să te prețuiască.
Mă duc în sat, acolo ne va fi mai bine.
Așa să faci, a zis bunelul. Vom crește nepoțica împreună.
***
La doi ani după ce Ilinca s-a întors în sat, a venit pețitor Andrei, băiat de la țară, harnic și blând. Altădată n-ar fi dat pe el nici un ban, dar acum știa exact ce vrea: să fie iubit, să nu dea nimeni în ea.
Ia-l, că unde găsești așa băiat? Bun, cuminte, îl știi de mic. Și dacă Rareș se întoarce?
Ilinca i-a tăiat vorba.
Nu se mai întoarce, nici nu-l mai iubesc.
Așa, râse bunelul cu bucurie, hai să ne pregătim de nuntă!
***
La nuntă s-a ivit și Margareta.
Cum te porți cu Ilinca, boscorodea ea lui Andrei. Azi a venit pe jos de la serviciu și acasă dezordine, ciorapii Anei necălcați.
Dumneavoastră cine sunteți? se încruntă mirele.
Soacră.
Fostă, a lămurit Andrei.
Gata cu cearta, râse Ilinca, o soacră fostă nu există, soacră rămâi pe viață.
Mă emoționez și eu, se scuza Margareta. Mi-e frică că n-o să mă lăsați să-mi văd nepoata.
Veniți cât doriți, răspunse Andrei, doar că familia noastră o construim singuri, fără ajutor neașteptat.
Ilinca a privit cu recunoștință la Andrei: Cu el nu mi-e teamă că cineva o să mă rănească, și-a spus, zâmbind cu toată inima.
În visul acesta ciudat, mesele erau acoperite cu ștergare țesute, mirosul de mere coapte plutea peste fiecare amintire, și doar luna sabea lângă fereastră, albă, tăcută, visând alături de ei.
