Bunicul nu mai este
Când Anca s-a întors dintr-o altă delegație, nici nu a apucat să își scoată haina sau să despacheteze geanta, că mama ei a sunat-o.
Vocea Floricăi Marinescu era frământată. Dar Anca, din cauza oboselii cumplite, nu a dat importanță.
Ancuța, fetițo, ai ajuns acasă?
Salut, mamă. Da, am ajuns, în sfârșit. Abia ce am intrat în apartament. Dar tu de ce suni? S-a întâmplat ceva?
E bine… Bine că ești acasă.
Anca a simțit instantaneu că mama ascunde ceva, însă, cu obișnuita ei precauție, amâna să dea vestea. Poate iar adunase toate bârfele din bloc și abia aștepta să le spună… se gândi Anca. Dar nu avea chef acum.
Tot ce își dorea era să se trântească în pat și să doarmă măcar câteva ore, pentru că în tren toată noaptea nu a putut închide un ochi.
În compartimentul alăturat era un grup de tineri care au cântat la chitară și au chefuit până dimineață. Chiar și despre ea au cântat, evident preluată din folclor:
Peste Prut treceau norii,
Primăvara cu flori mii,
Iese Ancuța la mal,
Pe mal înalt, pe mal a auzit versurile dincolo de perete.
Dacă ar fi fost Anca într-o dispoziție bună, poate ar fi zâmbit. Dar atunci își dorea numai ca să se rupă coardele la chitară, atât era de istovită.
Mamă, pot să mă odihnesc puțin și să te sun mai târziu? Mă adun din drum și povestim.
Mi-e teamă că nu o să poți, a oftat mama.
Cum adică n-o să pot? Pe bune, ce vrei să spui?
Nu o să poți să te liniștești, draga mea. Nu azi.
Doar atunci Anca a remarcat cu adevărat tonul schimbat al mamei.
Mamă… ce s-a întâmplat?
Bunicul nu mai este, Ancuța…
Anca a albit la față, strângând mobilul de parcă se sprijinea cu toată puterea. S-a lăsat încet pe canapea. Pur și simplu nu se aștepta la așa ceva.
M-a sunat distinsă vecină, doamna Marioara Gheorghe, dis-de-dimineață. A intrat la el cu o cană cu lapte știi că-i aducea dimineața proaspăt. L-a găsit pe prispă, cu mâna la inimă și fără suflare. Toată noaptea cred că a stat acolo… Trebuie să mergem în sat, să-l înmormântăm. Oamenii satului ne ajută dacă e cazul. Ancuța, mă auzi?
Anca era atât de copleșită, încât abia a putut să îngâne: Da
Marioara a anunțat toți rudele, dar ei au refuzat să vină. Au spus că dacă le-ar lăsa vreo moștenire, măcar s-ar fi gândit așa, de ce să vină, să-și bată drumul și să cheltuie banii aiurea? Iar casa… știi și tu, nu-i trebuie nimănui de zeci de ani.
A urmat o mică pauză. Florica și-a luat inima în dinți.
Nici eu, să fiu sinceră, nu am tragere de inimă să mai calc în satul acela. Mai ales că bătrânul mi-a spus cât se poate de limpede că nu vrea să ne mai vadă. Nici măcar la mormântare. Ți-am jurat atunci, Ancuța, că nu calc. Deci, singura speranță e la tine, draga mea. Te roooog poți să mergi? Îi dai tu bunicului ultimul rămas bun?
A urmat liniștea. Anca s-a uitat lung la scrisoarea primită cu o lună în urmă de la bunicul, pe care nu apucase să o citească fiind plecată.
Deja era a treia ei delegație în ultimele șase luni și nici măcar nu era sigură că va fi ultima. Lucra la firma mare, care tocmai deschisese o filială la Iași, iar ea era singura care putea merge ceilalți aveau ba copii, ba probleme de sănătate… numai Anca părea liberă.
Ancuța? Nu aș vrea să creadă lumea că am uitat de el. A fost dificil, dar tot om a fost. Iar tu… Tu te-ai înțeles cu el. Deci, să îi spun Marioarăi că vii?
Da, mamă… Normal că vin. Numai…
Anca s-a ridicat, a luat scrisoarea de pe noptieră și a pus-o înapoi.
Mamă, cum așa? Bunicu era bine… Când am mers de Anul Nou arăta chiar în formă
Draga mea, așa s-a întâmplat Ce vrei? Câți bărbați trăiesc până la 80 de ani? Puțini dar el a trecut de 75. Dumnezeu să-i ierte toate păcatele.
Anca era complet șocată. Îl iubea mult pe bunicul ei, probabil era singura din familie care mai ținea legătura.
Mama era clar nu se suporta cu el O animozitate veche, de pe vremea când soțul ei, tatăl Ancăi, s-a prăpădit. Bunicul nu a iertat-o niciodată pe Florica, de a băgat bărbatul în mormânt cu muncă și stres.
Și, da, Florica l-a convins pe soț să-și lase postul de profesor și să plece pe șantier, pe la București, să aducă bani trebuia să renoveze apartamentul, să cumpere o casă la țară… Visuri. Nu s-a mai întors din ultima deplasare. Inima l-a lăsat.
S-au împărțit rănile; de atunci bătrânul nu și-a mai dorit să vadă nora.
Foarte bine, nici eu nu mai vreau! a izbucnit atunci Florica. Ce vină am eu dacă el nu mi-a spus nimic despre inima lui?
De-atunci, doar cu nepoata lui a mai purtat vorbă. O iubea enorm, și Anca la fel.
În copilărie, mergea verile la el. Cu anii, s-au mutat la scrisori. Bunicul nu suporta telefoane, calculatoare nimic digital. Poate de asta toți îl considerau ciudat. Unii vecini chiar îl credeau dus cu pluta…
A luat-o razna, bătrânul… Cum să nu, când și-a pierdut soția și băiatul?
Ultima lună însă, Ivan așa îl știa toată lumea vorbea tot mai mult. Nu cu oamenii, nici cu sine. Se zicea că discută cu un motan…
Și nu era nici măcar un motan adevărat! Nimeni nu l-a văzut. Chiar și Maria Gheorghe, care-l vizita des, șovăia să mai spună că bătrânul era în toate mințile…
După discuția cu mama, Anca a lăsat mobilul pe pat, a stat cu ochii în tavan și în cele din urmă a izbucnit în plâns.
Voia tare mult să-l vadă pe bunic, dar nu apucase. A tot amânat. O delegație. Alta. Și încă una
Șeful ei nici nu voia să audă de oboseli sau familie:
Anca, firma vă plătește bine dacă nu vă convine, găsiți-vă altceva!
Avea salarul bun. Era recunoscătoare. Se resemnase cu ritmul acesta, doar-doar o veni ziua să se liniștească.
Dar ceva o durea Era și ea om, avea nevoie de tihnă, nu doar de fugă.
*****
Înmormântarea a fost așa cum e peste tot la țară: După ultima bătută de cuie în sicriul acoperit cu catifea roșie, bărbații au coborât încet sicrul în groapă, cu funii groase. Apoi fiecare a aruncat o mână de pământ.
Flori proaspete. Coroane. Mormânt nou. Să fie acesta sfârșitul? A fost bunicul și acum nu mai este? nu-i venea Ancăi să creadă.
Doar pomana mai rămăsese, la care sătenii aveau să povestească și să pomenească cu vin și sarmale.
Așa, se gândea Anca, bunicul va trăi mai departe nu în vreun chip pământesc, ci în amintirea celor ce l-au cunoscut.
Când s-a terminat masa, oamenii s-au ridicat și au plecat încet pe la casele lor, lăsând-o singură.
N-am apucat să-l văd măcar pentru ultima dată, oftează Anca.
Și, ca să nu se lase copleșită, s-a pus pe ordine în casă. A aerisit, a spălat podeaua, a șters praful, a măturat păianjenii, a strâns resturile din frigider…
Respira mai ușor.
Casa trainică, curată și modestă a bunicului avea farmecul tipic al caselor țărănești din Moldova multe lucruri vechi, dar totul așezat cu milă și grijă.
Anca a ieșit pe prispă să respire amurgul. Terenul din jur nu avea nimic special grădina doar săpată, brazde egale, dar încă neplantate. Poate simțise că nu mai are rost să pună nimic…
În livada înfloriseră merii, tufele de coacăz, zmeura nu lăsase niciodată pământul nelucrat.
Cine o să aibă grijă acum?, gândi Anca amarnic.
Stând pe bancă sub meri, a sunat-o pe mama:
L-am condus, mamă S-a terminat. Oricum ai zice, bunicul a fost om bun. Avea multă tristețe în suflet, dar nu merită supărare.
Nu-l mai țin la suflet, Anca. Să se odihnească acolo unde este. Tu cum faci? Te întorci mâine?
Nu, rămân puțin la sat. Mi-au dat liber de la serviciu. Vreau să stau, sunt și nouă zile totuși. Nu vii și tu, mamă, o zi măcar?
Ce să caut eu la capătul ăsta de lume? E sezon la grădină, știi bine
Poate ai uitat, aici e și mormântul lui tata. Nu ai venit niciodată, de la înmormântare încoace
I-am zis și eu lui Ivan, să-l înhumeze în oraș, nu la sat. Dar n-a vrut. Oi, Ancuța, începe serialul la televizor, te las. Să mă suni când ajungi acasă.
Anca a zâmbit amar. Mama ei, ca de obicei. Când n-are ce să spună, găsește ceva important de făcut
Apoi, în liniștea casei, și-a preparat un ceai din frunze uscate de coacăz și mentă și l-a băut pe nerăsuflate. S-a aplecat după scrisoarea bunicului, primită luna trecută și necitită decât la întoarcerea din delegație.
Multe lucruri ciudate scria acolo. Nu despre el, ca altă dată ci despre un motan.
N-a avut bunicul niciodată vreun animal, nici nu îi plăceau! Cu atât mai misterios i s-a părut.
Să știi, nepoată, Nelu (așa îi spunea el motanului) iubește laptele. Toți zic că nu se dă la pisici adulte, dar Nelu mi-a dat gata jumătate de borcan direct. Am să rog iar vecina să-mi aducă. O s-o mire, că mie, de obicei, îmi ajunge laptele o săptămână. Dar Nelu acesta e tare flămând. Frigiderul aproape gol. Dar, să știi, Nelu se ascunde. Îl simt, știu când se uită la mine din grădină. O să te rog, dacă vii, poate îl poți îmblânzi. Sau îl prindem împreună. Am impresia că a avut parte de rău de la oameni și de-asta se ascunde
Anca a recitit și iarăși nimic nu înțelegea…
Ce fel de motan Nelu? Nici urmă de motan prin curte, nici prin casă, și stătea acolo deja de câteva zile.
Totuși… senzația de privire pe spate, pe care o descria bunicul, o simțise și ea. De câteva ori parcă cineva o privea, dar când se întorcea, nu era nimeni.
Trebuie să o întreb pe doamna Marioara de motanul acesta…
*****
A adormit încet, iar zorii zilei au venit blând. Soarele se strecura prin perdele, vrăbiile ciripeau, iar cocoșii se luau la întrecere.
Un început de zi, tipic la sat.
Anca s-a ridicat, a deschis larg fereastra, a închis ochii și s-a lăsat dusă de amintiri. Copilăria petrecută aici. Cum făcea cu bunicul căsuțe din crengi pentru păsări.
Și a pornit spre casa Marioarei, să afle despre motan…
Ce motan, dragă? s-a mirat Marioara Gheorghe.
Chiar nu știu. Toată scrisoarea bunicului meu era despre un anume Nelu Dar până-n aprilie, nici nu a pomenit de vreun animal.
A, a tăiat din palmă bătrâna, cred că știu. De vreo lună, Ivan vorbea cu un motan. Îl ruga să iasă, să se arate la față. Eu mă uitam pe gard nimic! Apoi zi de zi stătea și discuta cu el, îi povestea. Despre nevastă, despre fiu. Și da, îi zicea Nelu… Dar nimeni nu l-a văzut! Eu am tot intrat pe la el, ba cu lapte, ba cu plăcinte, ba la un ceai… N-am văzut motanul niciodată. L-am întrebat, dar făcea haz de necaz… Eu cred că nu mai era întreagă mintea la bătrân, iartă-mă Că dacă era, l-ar fi văzut și alții. Sau nu?
Poate așa pare, dar nu cred. Bunicul nu și-a pierdut mințile, sunt sigură Poate chiar era vreun motan care se ascundea prea bine. Sau poate chiar nu a existat… La voi în sat nu au dispărut motani negri, să fi aflat?
Niciunul! Ba chiar nu are nimeni motan negru, cât îi satul de lung, zău așa.
După vizită, Anca a revenit în curte, apucându-se de treabă. Dar tot la motan se gândea…
Cât de ciudat. Dacă a fost motanul, unde să fi dispărut?
Între timp, din tufișuri, cu ochii ca două nestemate, o urmărea exact acel motan negru.
De când era lume în bătătură, doar pe fata venită de la oraș se simțea atras. Poate ceva din sufletul ei amintea de bunicul care-l hrănea cu lapte, cârnați și vorbe blânde.
Nu îndrăznea totuși să se arate. Experiența amară i-a spus: mai bine te ferești…
Când, la parastasul de nouă zile se terminase toată zarva, Anca a dat cu ochii de el. S-a întors brusc și, preț de o clipă, l-a prins privind spre ea, sub un gard.
Aha, tu ești, Nelule! Deci bunicul zicea adevărul Hai, vino să ne cunoaștem!
Dar motanul, speriat, s-a pierdut pe loc pe sub tufă. Anca a zâmbit amar.
Of, Nelule, de ce te temi? Că eu nu te mușc. Mâine plec acasă și tare-aș vrea să ne cunoaștem măcar un pic…
Doamna Marioara care-i aducea plăcinte cu varză a auzit totul.
S-a apropiat tiptil de gard, a privit Anca vorbea, dar motan nici urmă.
Doamne, așa o fi început și Ivan cu motanul ăsta nevăzut… Acum și nepoata lui! S-o fi luat boala pe aer, Doamne ferește
După prânz s-a înnorat brusc. Cerul s-a întunecat, cocoșii s-au cocoțat speriați, vântul a început să bată cu furie, tunete departe.
Se strică vremea… vine o furtună!, a murmurat Anca privind norii groși.
Chiar așa a fost: o vijelie s-a abătut peste sat. Vântul a rupt ramuri, ploaia a turnat cu găleata.
A chemat motanul în casă, dar el a rămas ascuns…
Motanul, tremurând, stătea ghemuit la grădină, mic, ud leoarcă… El se temea de furtună și de oameni, deopotrivă.
*****
Ploaia a bătut în geamuri până târziu. Noaptea coborâse, Anca nu putea dormi. Dintr-o dată o bubuitură! Fulgerul a luminat odaia și pe pervaz s-au văzut două ochișori galbeni.
Doamne, Maica Domnului! a sărit Anca în capul patului.
Imediat, ceva negru și ud a sărit pe podea, cu urme de noroi o umbră printre uși, apoi s-a ascuns sub pat. Anca a și înțeles: Nelu!
Cu greu l-a scos de acolo. L-a șters cu prosopul și l-a luat în pat, la căldură. Afară bubuia, dar ei erau împreună… Furtuna nu mai părea așa de înfricoșătoare.
*****
Dimineață, cineva scărpina la fereastră. Nelu, curios pe pervaz, cera să fie lăsat afară.
Unde vrei să pleci, măi prietene? i-a șoptit Anca zâmbind.
Motanul a privit-o, ca și cum ar fi rugat-o să ierte spaima de aseară.
Miau… răspunse el, scărpinând la geam.
Nu te las flămând. După micul dejun poți să alegi: rămâi sau vii cu mine la oraș. Bunicul cred că și-ar fi dorit să ne găsim… Și eu aș vrea… Dar decizia e a ta.
L-a hrănit și l-a lăsat să iasă.
Când a ieșit cu valiza pe prispă, Nelu o aștepta deja, ghemuindu-se de picioarele ei. Motanul alesese: mergea cu ea.
Bravo, Nelu. Știam că ai să mă alegi.
Când Marioara a văzut-o pe Anca cu motanul în brațe, a rămas interzisă.
Pe cine ai acolo? Chiar el?
Chiar el! Și vezi, Marioaro, bunicu nu era nebun… Doar un suflet speriat! Dar de-acum, totul va fi bine.
Așa să fie. Ai grijă de casă și de mormântul bunicului… Mai vii la vară?
Sigur. Eu și Nelu. Nu știu cât de des, dar venim.
Bine, ia niște plăcinte la drum…
Mulțumesc pentru tot.
Când Anca a urcat în autobus spre oraș, privind spre cer, i s-a părut că vede chipul bunicului într-un nor.
Chiar și motanul, pe genunchii ei, s-a lipit de geam, privind norii.
Chipul acela surâdea cald, ca o binecuvântare…
Autobusul a demarat și norul a dispărut. Dar nu mai conta. Fiindcă bunicul trăia mai departe, în sufletele lor.
Oriunde ar fi fost Ivan Marinescu, sigur se bucura că nepoata și prietenul său cel misterios s-au găsit unul pe altul.
