Anunțul de îmbarcare se auzi ca din altă lume, de parcă totul s-ar fi petrecut într-un vis cu geamuri luminate. Victor ieși pe peron. După o săptămână de delegație, se întorcea acasă. În vagonul cu locuri își găsi patul de jos. În timp ce-și așeza lucrurile, auzi pași grei și o răsuflare chinuită, care se târa pe culoar. Se întoarse: o femeie în vârstă, cu o geantă pe rotile ce semăna mai degrabă cu un rucsac, în palton de toamnă și basma colorată, stătea în fața lui și încerca să-și prindă răsuflarea.
„Gata, își zise Victor, bătrâna asta sigur e vecina mea de compartiment. Acum o să cerșească patul de jos.”
— Uite, fiule, al meu pare a fi tot jos, zise femeia după ce-și veni în fire.
Locul chiar era de jos. Începu să se agite, să-și așeze traistele. Victor își dădu seama că avea peste șaptezeci de ani. „Uite, la vârsta asta tot mai umblă pe drumuri. Ce-o fi stând acasă?” Bătrâna se așeză în cele din urmă pe pat, cu mâinile împreunate în poală, ascultătoare ca o școlăriță. Pasagerii se urcau, dar la locurile de sus nu se culcă nimeni. Victor se resemnase: avea să călătorească alături de o străină bătrână, cu care n-ai ce vorbi.
Trenul porni lin, ca o imagine care lunecă încet într-o amintire. Nu după mult timp apăru însoțitoarea de vagon, aducând lenjeria. Femeia se apucă imediat de așternuturi, netezindu-le și aranjându-le cu grijă. Apoi se așeză din nou și vorbi prima:
— Nu-s obișnuită cu așternuturile astea. Acasă am pat moale, dar aici o să mă doară oasele. N-am mai călătorit de când eram tânără, nici nu mai speram că o să mai prind un tren.
Victor dădu din cap și tăcu.
— Mă cheamă Ileana. Dar pe dumneavoastră cum vă cheamă?
— Victor.
— Dar pe numele de familie?
— Rusu. Puteți să-mi spuneți simplu Victor.
— Așa, simplu, că ești tânăr. Mergi în vizită?
— De ce în vizită? Mă întorc acasă din delegație.
— Așa! Acasă – e bine. Eu tocmai am plecat de acasă, la bătrânețe.
Femeia tăcu brusc și privi pe geam. Lui Victor i se păru că în ochii ei sclipsiră lacrimi, deși nu plângea. Îi fu rușine că fusese atât de rece cu bătrâna.
— Dumneavoastră tot acasă mergeți, sau ați plecat de acasă? — întrebă el, încercând să-și dreagă răceala.
— De acasă, fiule, de acasă. De-aia mi-e neobișnuit. Am de mers doar o zi și un pic, dar îmi este greu pe drum.
— La cine mergeți?
— La fiică-mea. — Ileana scoase o batistă din buzunar și-și șterse o lacrimă.
— Ar trebui să vă bucurați, nu să plângeți.
— Dar mă și bucur. Cinci ani nu mi-am văzut fata. Credeam că n-am s-o mai văd.
— V-ați pierdut, adică?
— Ne-am pierdut, fiule, de bunăvoie ne-am pierdut. Când eram tinere, caracterele noastre nu ne lăsau să trăim în pace. Mândria ne-a stat în cale, și de-aia nu ne-am văzut atâția ani. De cum a crescut fetița, n-am mai putut una cu alta. Am crescut-o fără tată, avut-am de toate: ne certam des. S-a măritat prima dată ca să mă supere, dar n-a fost să fie. Eu n-am ajutat-o cu o vorbă bună, doar am învinuit-o… așa am trăit toată viața, în scandaluri. Și-a întors și nepoata împotriva mea, îmi făcea și ea toate în ciuda. Acum cinci ani și-a vândut apartamentul, a plecat și nu mi-a spus unde. Am fost și la miliție, adică la poliție, cum i se zice acum, să întreb de ea. Îmi era teamă, plecase cu nepoata după ea.
Apoi s-a anunțat, mi-a scris că e bine, că s-a măritat, dar să n-o caut și să nu vin niciodată. Cu povara asta am trăit toți anii ăștia. În tot timpul ăsta am înțeles că și eu am greșit. Fie că nu m-a ascultat, fie că s-a supărat, dar e fata mea.
Acum un an am primit o scrisoare de la Nicoleta, așa o cheamă pe fata mea. Mi-a scris unde locuiește, că a divorțat demult, că a ajuns și ea bunică, și întreba de sănătatea mea. Am plâns toată noaptea, apoi i-am scris că fără ele viața mea nu are rost. Ne-am sunat, am vorbit și am înțeles că amândouă suntem vinovate.
Nepoata a făcut un copil, așa că am un strănepot. Nicoleta o ajută cu totul, are și serviciu, nu poate să plece… pe mine m-a chemat. Ei, și eu ce să fac? Am încuiat căsuța, am rugat-o pe vecină să țină un ochi pe ea și să facă focul dacă se răcește, am strâns o traistă și m-am hotărât să merg la fata mea. Că nu se știe cât mi-a mai rămas, și tare mi-e dor să ne vedem.
Victor tăcea. Se gândi la mama lui, pe care o vedea rar. Mama locuia la țară, acolo locuia și sora lui mai mare. Întotdeauna își spusese că soră-sa are grijă de mama. Dar acum, ascultând-o pe bătrână, îl străpunse un dor: el e băiatul, mama tânjește după el, vrea să-l vadă mai des.
Victor a stat de vorbă cu Ileana tot drumul, și timpul trecu pe nesimțite, ca o apă printre degete. O ajută să coboare din tren și zări o femeie drăguță care venea spre ei, privindu-i neliniștită. Victor se trase la o parte. Cele două femei se uitară una la alta, apoi se îmbrățișară și nu se mai dezlipiră multă vreme. Amândouă plângeau. Întâlnirea fusese atât de emoționantă, încât Victor nu mai avu nicio îndoială: totul va fi bine. Acum, cu siguranță, totul va fi bine.
Se îndepărtă într-o parte, încercând să-și potolească emoția care-l năpădise. Multe lucruri i se limpeziseră după întâlnirea asta. Scoase telefonul și formă numărul mamei. Fără motiv, așa, îi veni să spună:
— Mamă, am ajuns. Sunt bine. Duminică așteaptă-mă în vizită.
