Jurnalul Anastasiei, o zi cu amintiri și revelații
Nu am avut niciodată amintiri cu părinții mei. Tata a plecat de lângă mama când era însărcinată, iar despre el nu mai știu nimic. Mama s-a stins când aveam nici un an împlinit. Cancerul a venit pe neașteptate, iar ea s-a stins ca o lumânare, înainte să apuc să-mi spună vreo poveste.
Singura care a rămas lângă mine a fost bunica mea, tanti Paraschiva, mama mamei. De când era tânără, soțul i-a murit, așa că și-a închinat toată viața fiicei și, mai târziu, mie. Încă de la primele zile, între mine și bunica Paraschiva s-a creat o legătură aparte, dincolo de cuvinte. Mă citea din priviri și știa, parcă, tot ce-mi doream. Între noi era mereu liniște și înțelegere, fără reproșuri.
Toată lumea o iubea pe tanti Paraschiva. De la vecinii din scară până la doamna dirigintă, toți aveau o vorbă bună pentru ea. La ședințele cu părinții venea cu o traistă plină cu plăcinte calde; zicea că nu-i frumos să-i ții flămânzi, după muncă. N-o auzeai vorbind de rău pe nimeni, nu bârfă, doar sfaturi blânde și liniște în jurul ei. Ce norocoasă m-am simțit mereu să o am lângă mine!
La mine însă viața personală a rămas mereu pe loc. Școală, facultate, apoi serviciu mereu pe fugă, de parcă altceva nu exista. Pe la vreo câțiva băieți am dat, dar nici cu și nici fără. Iar bunica Paraschiva își făcea griji pentru mine Măi, Anastasio, de ce tot umbli singură? Nu se găsește pe tot Iașul, pe tot Chișinăul măcar un băiat pe măsura ta? Ești și frumoasă, și deșteaptă!. Eu răspundeam în glumă, dar în suflet știam că am ajuns la 30 de ani și cam e timpul să mă așez.
Bunica a plecat pe neașteptate. Într-o dimineață, nu s-a mai trezit. Inima i-a tăcut în somn, blând. Din ziua aceea parcă nu mai eram eu. Mergeam la serviciu, la piață, acasă, dar totul era mecanic, ca și cum trăia altcineva în locul meu. Numai motanul meu, Negruțu, mai ținea de cald casei.
Într-o zi, mergeam cu trenul de la Chișinău la Iași, citesc liniștită o carte și hop, se așază în fața mea un domn, simpatic, îngrijit, vreo 40 de ani. Mă tot privea cu atenție, dar nu mi-a displăcut. Începe să-mi vorbească despre cartea mea preferată și-apoi am uitat de tot: de tren, de oameni. Discuția a curs de la sine, iar când a venit timpul să cobor nu voiam să merg acasă. Eugen îl chema, și m-a invitat să continuăm discuția la o cafenea din apropiere. M-am dus cu tot dragul.
De atunci a început povestea noastră. Zilnic ne sunam și ne scriam mesaje, deși ne vedeam mai rar. Eugen era mai mereu ocupat la serviciu. Nu știam prea multe despre viața lui, despre trecut sau părinți, chiar și despre job se ferea să povestească. Dar nu m-a deranjat, simțeam că în sfârșit am găsit liniștea lângă un bărbat.
După câteva săptămâni, m-a invitat sâmbăta la un restaurant în centrul orașului. A spus că seara aceea va fi deosebită. Am înțeles unde bate și, Doamne, parcă pluteam! O să am și eu, în sfârșit, casă, bărbat, copii, cum are toată lumea… Ce păcat că Paraschiva nu mai e să se bucure!
Seara, tolănită pe canapea, mă tot gândeam ce să îmbrac pentru momentul acela special. Căutam haine pe internet, pe o aplicație de pe telefon, și într-un final, obosită, am ațipit cu telefonul în mână.
Atunci am visat-o pe bunica. A intrat în cameră, în rochia ei cu buline, dragă inimii mele, s-a așezat lângă mine și m-a mângâiat pe cap, așa cum făcea când eram mică. Buni, tu? Cum de-ai venit aici?, am întrebat-o. M-a privit cu blândețe: Anastasio, eu n-am plecat nicăieri, sunt lângă tine mereu, te văd, te aud. Dar să mă asculți bine: nu te căsători cu omul acesta. Nu-i ce trebuie. Ascultă de bunica ta. Și s-a făcut nevăzută.
M-am trezit speriată, buimacă. Parcă o văzusem și totuși nu era acolo. M-am întrebat de ce mi-a spus bunica să nu mă mărit cu Eugen de unde știa? Nici nu-l cunoscuse Am încercat să-mi văd de treabă, să-mi aleg rochie de pe telefon, dar neliniștea nu mă lăsa. Noaptea, cu gândurile învălmășite, am adormit la loc.
A venit și ziua cea mare, dar eu tot nu găsisem cu ce să mă îmbrac. Totul îmi cădea din mâini, iar în minte îmi răsunau mereu cuvintele bunicii. N-am crezut niciodată în vise cu semne, dar cu Paraschiva era mereu altfel, am avut o legătură sufletească aparte.
Ajunsă la restaurant, îmbrăcată cu ce am avut din șifonier, Eugen a observat că nu-s în apele mele. Ce s-a întâmplat, draga mea?, m-a întrebat. Nimic, nu-i nimic, i-am răspuns. S-a făcut că mă crede, și a continuat să mă facă să râd, știa el să-mi mute gândurile. Apoi, la sfârșitul cinei, ca-n filmele americane, s-a pus în genunchi și mi-a dat o cutiuță cu un inel.
Dintr-odată, m-am simțit de parcă se învârte totul cu mine. În urechi mi-a șuierat ceva straniu… și uite-o pe bunica! Stătea calmă, privind pe fereastră. A fost semnul. Iartă-mă, Eugen, nu pot…, am zis cu voce pierdută. Dar de ce, cu ce am greșit?, a întrebat uimit. N-ai greșit, dar eu întotdeauna am avut încredere în bunica mea. Am fugit din restaurant. El a venit după mine, furios, m-a apucat de braț și a început să țipe. Așa deci? Nu meriți nici măcar pe Motanu-ăla tău, ești bună de nimic! Să te văd singură, nici un om nu te va mai vrea!. Și a plecat, lăsându-mă tremurând pe trotuar.
A doua zi, am mers la Andrei, coleg de școală și acum șef la poliție. I-am dat o poză cu Eugen și i-am zis: Ajută-mă, află cine e omul acesta cu adevărat!. Seara următoare, Andrei m-a sunat: Anastasia, am vești proaste… Eugen e un escroc. Caută femei singure, le seduce, se căsătorește cu ele, pune apartamentul pe numele lui, le face să ia credite pentru afaceri, apoi le dă afară și divorțează. Are și dosare, n-ai idee că ai scăpat la timp.
Nu-mi venea să cred. Cum a știut bunica? Minuni sunt pe lume, se pare… Am mulțumit în gând Paraschivei că nu mă lasă la greu.
Am mai intrat la magazin, am cumpărat pâine, lapte și mâncare pentru Negruțu, și am pornit spre casă cu pași hotărâți. Nu sunt singură, chiar dacă așa pare. Bunica e undeva aproape, știu asta… Spun bătrânii că sufletele dragi devin îngeri, paznici pe lumea cealaltă, veghind asupra noastră.
Vreau să cred că-i adevărat. Să nu pierd nădejdea niciodată.
