Bunica îi ținea partea doar unui nepot
Și mie, bunico? întreba ea încet, privind la cineva care nu o vedea.
Eh, tu, Ilinca, oricum ești destulă. Uite ce obrăjori ai, îndestulați.
Nucile-s pentru cap, lui Andrei îi trebuie la școală, e băiat, stâlpul casei.
Du-te, șterge praful de pe rafturi, fata trebuie să se deprindă cu munca.
Ilinca, vorbești serios? Pleacă, medicul a zis… mai are două-trei zile, poate nici atât, doar câteva ceasuri
Andrei stătea în ușă la bucătărie, strângând cheile de la Dacie între degete, privirea lui mirat-amărâtă.
Nu glumesc deloc, Andrei. Ceai vrei? Ilinca nici nu l-a privit, tăind măr pentru fetiță cu acea răbdare posacă.
Stai că-ți fac eu unul proaspăt.
Cum să beau ceai, Ilinca? a pășit fratele spre mijlocul camerei. Ea stă acolo, cu tuburile alea pe lângă ea, abia răsuflă…
Te-a chemat azi dimineață. Unde-i Ilincuța?, zicea, unde-i fata mea?. De-abia mi-am putut ține inima-n piept. N-ai de gând să mergi?
E bunica, ultimul ceas, pricepi?
Ilinca a așezat feliile de măr pe farfurioară și l-a privit abia atunci.
Pentru tine a fost bunica. Pentru ea tu ai rămas Andreiță, lumină-n ochi, singurul moștenitor și speranța neamului.
Eu… pentru ea n-am fost niciodată nimic altceva decât o umbră.
Chiar crezi, Andrei, că am nevoie de rămas-bunul ăsta?
Ce să vorbesc cu ea? Ce să-i iert? Sau ea să-mi ierte mie?
Fii serioasă, las-o cu copilăriile! a trântit cheile pe masă Andrei, supărat. Da, a ținut mai mult la mine. Și? E bătrână, fixată pe ale ei. Dar e pe ducă! Nu poți fi așa… rece.
Nu-s rea, Andrei. Pur și simplu nu simt nimic pentru ea. Du-te tu. Ține-i mâna, stai cu ea, tu îi ești mai drag decât orice pe lumea asta.
Tu ești diamantul ei. Luminează-i încă puțin!
Andrei s-a uitat la Ilinca de parcă voia să spună ceva, dar s-a răsucit și a ieșit trântind ușa.
Ilinca a oftat, a luat farfuria cu mere și a plecat în camera fetiței.
***
La voi s-a împărțit totul clar în familie. Părinții, pe ei îi iubeau la fel și pe Ilinca, și pe Andrei.
Casa era mereu plină, veselă, cu miros de cozonaci și plimbări nesfârșite.
Dar bunica Paraschiva, mama Paraschiva, era altfel.
Andreiță, vino la bunica! șoptea ea când veneau în weekend. Uită-te ce ți-am adus.
Nuci din livadă, curățate cu mâna mea! Și bomboane Romanița, proaspete!
Ilinca, pe atunci la șapte ani, privea cum bunica scoate din bufetul vechi pungulița fermecată.
Și mie, bunico? întreba încetișor.
Paraschiva o privea scurt, cu ochi pătrunzători.
Tu, Ilinca, te-ai descurcat, ai crescut zdravănă. Uite ce obrăjori ai!
Nucile-s pentru cap, Andrei trebuie să învețe, e băiat, sprijinul familiei.
Tu hai, șterge rafturile de praf, să-nveți munca, așa-i de cuviință.
Roșu la față, Andrei lua punga și se strecura pe hol; Ilinca pornea către praf.
Nu era supărată, ciudat, dar așa simțea la fel ca un copil care acceptă ploaia, când plouă. Astăzi plouă, mâine nu. Bunica ține cu Andrei, așa o fi…
Pe hol, Andrei o aștepta cu jumătate de bomboane și o mână de nuci.
Ia, dar să nu le vezi, iar ne ceartă îi șoptea.
Ție îți trebuie mai mult, la școală, la cap zâmbea fata.
Asta-i bunica nebună… hai mai repede, că se răcește! râdea Andrei.
Se așezau pe scara spre pod și ronțăiau contrabanda. Andrei împărțea cu ea tot timpul.
Chiar și banii dați pe furiș de bunica, tot pe jumătate cu Ilinca îi cheltuia:
Uite, avem de două Napolitane, poate ne-ajunge și de o gumă cu surpriză, vii?
Andrei îi era mereu sprijin. Cu dragostea lui, bunica putea să nu existe, că Ilinca nu simțea lipsa.
Anii au trecut. Bunica Paraschiva a îmbătrânit. Când Andrei a făcut optsprezece, a anunțat sus și tare că îi lasă lui a doua ei garsonieră din Chișinău, în centru.
Casa trebuie să aibă un sprijin, a decretat la consiliul de familie. Să-și aducă nevasta acasă, nu să colinde pe la alții.
Mama lor a oftat. Își cunoștea bine mama și n-a vrut să comenteze, dar seara, când toți s-au risipit, a venit lângă Ilinca.
Să nu crezi că nu știm… Cu banii puși deoparte pentru mașină și extindere, ți-i dăm pentru avans la o locuință. Ca să fie drept.
Mamă, nu trebuie, a îmbrățișat-o Ilinca. Andrei are nevoie mai mare, că se căsătorește cu Veronica. Eu stau în cămin o vreme.
Nu, fată. Bunica are ale ei, noi suntem părinți. Trebuie să fie drept. Primești și nu comentezi.
Ilinca n-a luat.
Andrei s-a mutat la garsoniera primită de la bunică după nuntă, iar în apartamentul părinților s-a eliberat spațiu.
Ilinca a luat camera fratelui, și-a pus cărțile, șevaletul, a simțit cum e să nu se împartă dragostea după reguli.
Cu Andrei nu s-au certat niciodată din cauza moștenirii, ba din contră, el simțea o vină tăcută.
Ilinca, treci pe la noi, Veronica a făcut plăcinte, o chema mereu. Bunica iar m-a sunat, să nu fi cheltuit banii ei pe dorințele tale.
Și ce-ai zis?
Că i-am dat tot pe păcănele și pe vin de buturugă, râdea Andrei. A suspinat un minut și a răbufnit: Ilinca te-a stricat!.
Cum altfel… zâmbea ea.
***
Când Ilinca s-a măritat cu Sergiu și a apărut o fetiță, problema locuinței era stringentă. Mama, mereu împăciuitoare, a zis:
Ascultați, copii: avem trei camere, Andrei stă la el, Ilinca cu Sergiu în chirie.
Hai să schimbăm: noi doi într-o garsonieră, Ilinca cu familia într-un apartament cu două camere.
Mamă… s-a băgat Andrei. Renunț la partea mea din casa părintească. Am locuință de la bunica, ne ajunge. Ilinca să ia tot, măcar atât, că bunica i-a dat doar indiferență.
Ești sigur, Andrei? a sărit Sergiu. Nu-i o sumă mică…
Sigur. Cu Ilinca totul s-a împărțit mereu. Ea tot timpul a primit mai puțin de la bunică. Gata, nu discutăm.
Ilinca a plâns, nu pentru metri pătrați, ci de dragul fratelui, bun ca pâinea caldă.
Au făcut schimbul: fiecare la casa lui.
Mama venea des să-i ajute cu nepoata, Andrei, cu soția și băieții, la fiecare săptămână erau în vizită.
Bunica Paraschiva rămăsese singură. Andrei îi aducea cumpărături, repara ce trebuia, asculta văicărelile, și-n plus, o apăra mereu pe Ilinca.
Te-a sunat vreodată? întreba bunica, supărată. Să mă-ntrebe dacă mă doare capul?
Mamă Paraschiva, dar nici dumneata n-ai vrut s-o știi, răspundea Andrei cu blândețe.
Că am vrut s-o fac om! bombănea bătrâna. Femeia să stea la locul ei! Azi mi-a și luat casa, a dat-o afară pe mă-sa…
Andrei doar ofta.
***
Ilinca şedea la bucătărie, imaginile curgeau: bunica îi îndepărtează mâna de la dulceață, îi laudă lui Andrei desenul stângaci, ocolește diploma obținută de Ilinca la olimpiadă.
La nunta lui Andrei stătea ca o regină, dar la a Ilincăi nici n-a venit, a spus că-i bolnavă.
Mami, de ce nu mergem la bunica Paraschiva? a întrebat fetița din prag. Unchiul Andrei a zis că e foarte bolnavă.
Pentru că bunica Paraschiva vrea să-l vadă doar pe unchiul Andrei, puiule, i-a mângâiat părul. Așa are ea liniștea.
E rea? a clipit micuța.
Nu-i rea, s-a gândit Ilinca. Doar că nu știa să iubească pe toată lumea. Inima ei a avut loc doar pentru unul așa-s unii oameni.
Seara a sunat iar Andrei:
Gata, Ilinca. Acum o oră…
Îmi pare rău, Andrei… Știu că ție ți-e greu.
Te-a așteptat până în ultima clipă, a mințit Andrei, cu bunătate, să-i împace sufletele. A zis: Să-i fie bine Ilincăi.
Mulțumesc, Andrei… Vii mâine pe la noi? Fac plăcintă, stăm de vorbă.
Vin, cum să nu Ilinca, nu regreți? Că n-ai mers?
Ilinca n-a mințit.
Nu, Andrei. N-am ce să regret. De ce-aș fi ipocrită? Nici eu, nici ea n-am vrut să ne vedem
A lăsat o pauză.
Poate ai dreptate, a oftat Andrei. Mereu ai fost cea mai înțeleaptă dintre noi.
Ne vedem mâine.
Înmormântarea a fost liniștită. Ilinca a venit pentru mama și frate. Stătea mai la o parte, într-o haină neagră, privind la cerul acela apăsător, cum mereu e la cimitir când e destulă tristețe. Când sicriul a intrat în groapă, nu a plâns.
Andrei s-a apropiat, i-a trecut brațul peste umeri.
Ești bine?
Sunt, Andrei, chiar sunt.
Știi… am găsit o cutie la ea acasă… Fotografii vechi. Erau și ale tale, multe. Decupate cu grijă din poze de familie. Le ținea aparte.
Ilinca a ridicat sprânceana, mirată.
Pentru ce?
Poate totuși simțea ceva, dar nu știa arăta? S-a temut mereu să nu-ți dea prea mult și să-mi ia mie din dragoste? Oamenii în vârstă… sunt greu de priceput.
Poate, a dat din umeri Ilinca. Dar nu mai contează.
Au pășit ieșind din cimitir, sub aceeași umbrelă: Andrei, înalt, puternic, Ilinca micuță, delicată.
Uite ce zic… Mă gândesc să vând apartamentul de la bunica. N-avem nevoie. Cu banii, ne luăm o locuință mai mare, pun ceva de-o parte pentru băieți, și restul… ce-ar fi să ajutăm vreun spital de copii? Să facem ceva bun cu banii ei. Să ajungă, în sfârșit, la cineva care are nevoie.
Ilinca i-a zâmbit cu adevărat cald prima dată după multe zile.
Cred că ar fi cea mai dulce răzbunare pe bunica Paraschiva. Să iasă ceva bun din toată duritatea ei.
Atunci așa rămâne.
Au pornit fiecare către casa lor. Ilinca mergea pe străzile orașului, cu muzica la radio, simțind liniștea care, în sfârșit, s-a lăsat în sufletul ei.
Poate că Andrei are dreptate. Dacă măcar o parte din banii aceia ajung la un copil bolnav, așa să fie. Asta-i dreptate, pe limba noastră.
