Bunicul nu mai este
Am ajuns acasă abia dintr-o deplasare lungă și, înainte să apuc să mă dezbrac sau să-mi desfac bagajul, sună telefonul. Era mama.
Vocea Aureliei era neliniștită, dar pe moment nu i-am dat prea mare importanță. Poate și pentru că eram groaznic de obosit după drumul cu trenul.
Victoria, ai ajuns acasă, draga mea?
Salut, mamă. Da, tocmai am intrat pe ușă. Tu de ce suni? E ceva serioasă?
E bine. Bine că ești acasă…
Din tonul mamei am simțit imediat că are ceva important de spus, dar nu știa cum să înceapă. Poate că, din obișnuință, iar voia să-mi povestească ultimele bârfe din sat, și nu aveam niciun chef să ascult.
Cel mai mult îmi doream să mă întind pe pat și să dorm adânc, după noaptea nedormită pe tren.
În compartimentul vecin era un grup de tineri care au chefuit toată noaptea cântece cu chitara, glume, gălăgie. Până și despre mine au cântat ceva gen Sub poala salcâmului,/ curgeau zorile domol,/ ieșea Victorița la margine/ privirea-n zori să-și odihnească.
Dacă eram într-o dispoziție mai bună, poate aș fi zâmbit. Dar acum voiam doar liniște.
Mamă, lasă-mă puțin să mă refac după drum, fac un duș și te sun eu după, stăm la povești…
Mi-e teamă că nu poți, a oftat mama.
Cum să nu pot? Ce vrei să spui? Abia atunci mi-am dat seama ce ciudată era vocea ei.
Nu vei apuca să te odihnești…
De ce? Am fost plecată la muncă, măcar atâta merit și eu. Nu vin musafiri, nici eu nu-mi propun să mă duc pe la cineva. Sau s-a întâmplat ceva grav? Nu cumva vii la mine fără să mă anunți?
Victorio, bunicul nu mai e…
Mi s-au înmuiat picioarele și, cu telefonul strâns în palmă, m-am așezat încet pe canapea. Așa veste, chiar nu mă așteptam să primesc.
M-a sunat dimineață tanti Maria, vecina lui. Se dusese să-i ducă lapte, dar pe Petru Munteanu l-a găsit întins pe prag, cu mâna la piept, fără suflare. Cred că toată noaptea a stat acolo Trebuie să mergi la sat, să-l îngropăm. Vecinii, cât pot, ne ajută. Victoria, mă auzi?
Nu știam ce să răspund, tremuram toată. Abia am reușit să articulez un Da… șoptit.
Tanti Maria a anunțat și rudele, dar nimeni nu vrea să vină la înmormântare. Au zis că, dacă ar fi avut ce moșteni, poate s-ar fi gândit, poate ar fi venit. Dar așa, n-are rost să strice bani și timp. Cât despre casa lui, nici nu mai contează, de când nu mai interesează pe nimeni.
Sincer, nici mie nu-mi arde să calc pragul satului, mai ales că bunicul mi-a zis clar să nu mai calc în casa lui, nici la înmormântare. Ți-am promis odată că nu voi merge și să stea liniștit.
Deci toată speranța e la tine, Victorio. Poți să mergi? Îl conduci pe bunic pe ultimul drum?
Mama a tăcut, eu la fel. Privirea mi s-a oprit pe scrisoarea de pe măsuță ultima de la bunicul, trimisă, după ștampilă, acum o lună. N-am apucat s-o citesc la timp, pentru că eram deja plecată la serviciu.
Era a treia mea deplasare în ultimele luni, și nu era sigur că va fi ultima. Firma în care lucram deschisese un punct la Iași, și numai pe mine se baza că alții aveau mereu scuze: ba sănătatea, ba copiii, ba alte necazuri Numai eu eram, fără griji, potrivită să fiu trimisă peste tot.
Victorio, se auzea din telefon vocea mamei. N-aș vrea să creadă lumea din sat că l-am uitat de tot pe bătrân. Sigur, era ursuz, dar tot om e. Tu ai avut relații bune cu el. Ce să-i spun Mariei? Te duci la sat?
Mă duc, mamă… Sigur, mă duc Doar că
Am ridicat scrisoarea de pe măsuță, am ținut-o un pic între degete și am pus-o la loc.
Cum e posibil așa ceva? Bunicul se simțea bine, nu se plângea de sănătate. La Anul Nou l-am văzut cu ochii mei, era vioi, m-a întâmpinat cu zâmbet.
Vai, Victorio… La vârsta lui, ce te miri… Puțini mai ajung azi la 80 de ani, bărbat. Poate a fost mai norocos decât alții. Să-i fie țărâna ușoară…
Eram șocată. Îl iubeam nespus pe bunicul. Eram singura care mai ținea legătura cu el. Rudele nu-l mai căutau, iar mama… din alte motive. Între ei nu era pace: bunicul nu-i iertase niciodată moartea tatălui meu, Andrei, fiul său. Credea că mama l-a dărâmat ba cu veșnicele reparații, ba cu viața grea, trimis muncă peste tot să aducă bani.
Andrei, profesor de meserie, a ținut-o din șantier în șantier, ca să facă rost de bani pentru apartament, casă la țară, tot ce visa mama. Mereu lipsise de acasă, dar venea cu daruri și bani. Până când n-a mai venit niciodată. Inima i-a cedat într-o noapte.
Ce a plâns bunicul! Țipetele lui au rămas în mintea oricui a fost la înmormântare: Părinții n-ar trebui să-și îngroape copiii. După aceea, a rupt orice legătură cu mama și i-a interzis să-i mai treacă pragul.
Să fie sănătos! răspunsese mama atunci, pe un ton sec. Și eu nu-s vinovată cu nimic. Un bărbat trebuie să aducă bani. Așa e treaba
Nu i-a părut rău niciodată. Bunicul a rămas doar cu mine. M-a iubit și l-am iubit. Veneam la el în vacanțele de vară, mai târziu îi scriam scrisori, pentru că el nu voia să audă de telefon sau calculator.
Îi considerau cam ciudat pe la noi că ținea legătura cu lumea doar prin scrisori. Și sătenii, și rudele îl bârfeau că s-a stricat de cap după atâta suferință: a pierdut soția, apoi pe fiul.
În ultima lună, a început să vorbească mult… cu un motan. Dar nimeni nu văzuse motanul ăla negru, niciodată. Nici măcar tanti Maria, prietena și sprijinul lui, nu-l văzuse.
După discuția cu mama, am lăsat telefonul pe pat, m-am uitat lung în gol, apoi am început să plâng. Atât de mult mi-aș fi dorit să-l văd vara asta! În primăvară am amânat vizita iar din cauza serviciului. Una-două și eram trimisă iar în alt oraș.
Șeful nu se deranja niciodată de protestele mele: Ai salariu bun, Victoria, nu-ți convine, poți să pleci. Dar unde mai găsești tu de plată ca la noi?
Aveam, într-adevăr, leafă bună. Măcar atât. Cândva, credeam că toate plecările astea se vor termina și voi reveni la viața mea obișnuită.
La cimitir lucrurile au mers ca la carte: după rugăciunea scurtă și după ce s-a bătut ultimul cui la sicriu, bărbații au coborât sicriul în groapă. Am aruncat un bulgăr de pământ, au urmat flori, coroanele, tot tacâmul. Oare aici se sfârșește totul? mă tot întrebam. A fost bunicul și… acum nu mai e bunicul.
Dar urmează pomana. Pe la noi se bea vin și se spun vorbe de suflet, aducându-l înapoi, măcar în amintiri.
După masa de pomenire, s-au rărit oamenii și am rămas singură. Mă simțeam pustie, tristă, pierdută: N-am apucat… să-l mai văd o dată… înainte de despărțire…
Ca să mă mai liniștesc, am început să fac ordine prin casă. Am aerisit camerele, am spălat podeaua veche de lemn, am șters praful și pânzele de păianjen, am pus la rece resturile de la masă.
Casa bunicului era caldă și primitoare, în stil moldovenesc, simplă dar luminoasă. De pe verandă mirosea a zmeură, mere, mentă. În grădină nu apucase să semene nimic primăvara, semn că, parcă, știa că nu va mai apuca vara.
Cine oare va mai îngriji toate astea? Am oftat adânc.
Am sunat-o pe mama să-i spun că am încheiat și i-am dat de veste.
Bravo, Victoria. Oricum ar fi fost el, om a fost.
A fost, mamă, un om bun, doar cu inima frântă. Nu i-l poți purta în suflet cu rău. Tatăl meu l-a iubit nesfârșit, și-a spus vorbe grele la supărare. Atât.
Da, da, lasă… Să trecem peste. Tu când vii acasă? Azi? Mâine? Nu ți-e frică să stai acolo singură?
Nu. Mai stau. Mi-am luat liber câteva zile. Mă odihnesc de oraș, de toți oamenii Și oricum, în nouă zile se mai dă o pomană. N-ai vrea să vii și tu?
Eh, cum să vin tocmai acolo? E departe, și oricum, e sezon la grădină. Trebuie să am grijă.
Poate te gândești să vezi și mormântul lui tata. Nu l-ai mai văzut de la înmormântare.
Ți-am zis să-l îngropăm la oraș, dar nu m-a ascultat nimeni… Vai, acum începe serialul. Să mă suni dacă e ceva, da?
Am zâmbit. Mama, ca întotdeauna, când nu avea ce zice, avea treabă.
Am adus un ceai din frunze de coacăz, mentă și roiniță din cămara bunicului, am băut, și am căzut lată.
Seara, am citit iar scrisoarea bunicului. De data asta, parcă de la cap la coadă era numai despre un motan negru, pe nume Negrea.
Motan nici n-avea vreodată. Nu-l plăceau animalele. Dar, în scrisoare, tot despre Negrea:
Să știi, nepoată, că Negrea iubește laptele. Toți spun că nu-i bun pentru pisici mari, dar ieri a dat gata jumătate de borcan singur. O să rog mâine iar pe Maria să-mi aducă, să nu-i scadă laptele… Și tot așa, Negrea se ascunde. Nu-l văd decât din când în când, fuge repede la șopron Parcă simte că oamenii i-au făcut rău… Aștept să vii, poate-l vei prinde tu
N-am văzut nicio pisică, nici în casă, nici prin ogradă, chiar dacă eram acolo de zile bune. Dar sentimentul că sunt privită, cum îi scria bunicul, parcă l-am avut astăzi.
Trebuie să o întreb mâine pe tanti Maria…
Vreme de sat, dimineața era proaspătă. Am deschis larg fereastra și, cu ochii închiși, am ascultat ciripitul vrăbiilor, ca-n copilărie.
Mi-am spus să merg la tanti Maria să întreb de motan.
Ce motan, dragă? s-a mirat tanti Maria.
Exact! Nici eu nu știu… doar că bunicul îmi scrie întruna de el în ultima scrisoare.
Aha, știu. Parcă acu o lună a început să vorbească cu un motan, pe care eu nu l-am văzut niciodată. Spunea că-i e prieten credincios, îl striga pe nume. Toți din sat am auzit, dar nimeni n-a văzut pisica. Eu cred că, de atâta singurătate, a început să inventeze. Și niciun motan negru nu lipsea prin sat.
Am mulțumit și m-am întors acasă, gândindu-mă dacă nu cumva Negrea era doar o fantezie, sau, cine știe, un motan negru care știe să se ascundă.
Între timp, din ascunzișul lui, chiar Negrea se uita la mine, cu ochii mari și curioși. Simțea ceva cald, cunoscut, aproape ca la bunicul, dar încă nu avea încredere să se arate.
Adevărul era că Negrea fusese mereu alungat și lovit de oameni. De aceea, se teme și acum.
Și așa îl găsise pe bunicul omul cu ochi buni, care îi povestea, îi dădea lapte și îi vorbea cu blândețe. Negrea nu s-a arătat niciodată, doar a ascultat.
Când bunicul s-a stins, a simțit moartea în aer, a alergat spre ușă, dar era încuiată. A stat pe prag, mieunând încet, până dimineața.
Acum, când grădina s-a golit, el nu și-a găsit încă curajul. Dar, la nouă zile, m-a văzut atât de atent, încât nu și-a dat seama când m-am întors brusc și am dat ochii cu el.
Ei, așa arăți tu, Negrea! Așadar, bunicul a spus adevărul! Hai vino, să ne cunoaștem!
A fugit numaidecât, și nu l-am mai văzut.
De ce așa temător ești, Negrea? Eu mâine plec, nu vrei să ieși? Nu te certa cu tine însuți, am să te aștept! Vreau să te cunosc.
Tanti Maria, aducându-mi colaci și plăcinte, a auzit cum vorbeam cu cineva. A rămas spăimântată, convinsă că am pățit ca bunicul, vorbind cu pisici invizibile
Pe după-amiază, s-a pornit ploaia și vântul, norii s-au adunat peste sat. Cocoșii de peste drum cotcodăceau speriați. Iar eu am tot chemat motanul, fără răspuns.
Negrea se ghemuise sub șopron, tremurând. Îi era teamă nu doar de furtună, dar și de oameni…
Ploaia s-a pornit cu tunete mari, fulgere luminate cerul. A treia oară, când cerul s-a aprins, am văzut două luminițe verzi la geam.
Doamne! am țipat, și ceva negru și ud a sărit pe pat, apoi sub dulap, și s-a ascuns sub pat. Era Negrea, făcut tot apă, plin de noroi, cu ochii imenși.
Cu greu l-am convins să iasă. L-am șters cu un prosop lung, l-am așezat lângă mine. Sub pătura mea, în timp ce afară urla furtuna, i-a trecut teama amândurora.
Dimineață, l-am văzut pe pervaz, uitându-se lung la fereastră.
Încotro pleci așa devreme, prietene? L-am întrebat zâmbind.
S-a uitat la mine, parcă scuzându-se pentru slăbiciunea nopții trecute.
Miau… a zis, scurt, ca și cum aș vrea să-l las afară.
Nu, Negrea, fără micul dejun, apoi decizi: rămâi aici sau vii la oraș cu mine. Sunt sigură că bunicul și-ar fi dorit să te iau, și eu la fel. Alegerea e a ta…
L-am lăsat afară. Când am ieșit și eu cu valiza, el era pe trepte. A frecat blând capul de picioarele mele, cerând să fie luat acasă. Era alegerea lui să fie pisica cuiva care o înțelege.
La plecare, m-am dus la tanti Maria să-i las cheia casei:
Cine-i ăsta? Ăla… motanul?
Ăsta e, așa că să nu mai zici că bunicul era dus cu mintea. Doar un motan sperios i-a fost toată alinarea
Vai de mine! Credeam… Ei, să ai grijă de casă, copilo. Vei mai veni cu Negrea pe la sat?
Sigur, venim împreună.
Ia un colac pentru drum.
Mulțumesc pentru tot, tanti Maria.
În autobuz, privind norii, parcă am zărit chipul bunicului între ei. Negrea, așezat la mine în poală, privea pe geam spre cer. Un chip blând, cu zâmbet, parcă ne făcea cu ochiul.
Autobuzul a pornit și totul s-a risipit în nori. Dar nu mai contează ce e adevărat și ce nu: important e că bunicul nu a dispărut fără urmă, ci trăiește acum în amintirile și sufletul nostru. Iar Negrea mi-a amintit o dată în plus că, în orice suflet rănit, și în orice singurătate, dragostea adevărată își găsește totdeauna drumul.
M-am gândit că graba zilnică, munca, banii vin și trec. Dar cei pe care îi iubim, dacă-i uităm, dispar cu adevărat. Dacă nu-i uităm, nu pleacă niciodată cu totul. Asta am învățat și n-o voi mai uita.
