În dimineaţa aceasta, Mihai îşi strânge braţele în jurul Sânzianei şi îi şopteşte la ureche:
– Bună dimineaţa, Sânziana.
Îşi scutură somnul şi rămâne în pat, iar Sânziana se trezeşte, îngheţată de frică, cu ochii larg deschişi. Ce sa întâmplat? Totul părea bine, dar acum simte un fior rece în suflet.
Mihăl, somnoros, o trezeşte cu un oftat:
– Sânziana, ce eşti de aşa de rece? Îmi pare că am pierdut somnul. E vară afară, dar tu tremuri sub pătură. Voi face curând ceai.
Mihai se duce la bucătărie, fredonând un cântec vioi, în timp ce Sânziana se ridică încet, cu picioarele grele ca plumbul şi un murmur alb în cap. Poate că, întradevăr, ar trebui să bea ceai.
După ce a pus masa, Mihai cere clătite. Sânziana îl priveşte cu morărie:
– Mâine dimineaţă mai numit Sânziana.
– Ce? draga mea?
– Nu te joci. Mai numit Sânziana dimineaţă.
– Te-ai încurcat, draga mea. Sânziana, Anca, ceva din somn. De ce eşti aşa rece şi morocănoasă? Ah, femeile! Tu însăţi îţi faci probleme. Mă duc la muncă flămând.
Sânziana rătăceşte prin casă, încearcă să-şi recapete calmul, udă florile, prepară clătite, se îmbracă repede şi pleacă la biroul soţului. Probabil, întradevăr a auzit greşit: Sânziana, Anca.
În clinica lui Mihai apare o nouă secretară, tânără, cu părul roşu şi bucle vesele, bustul proeminent.
– Domnul Mihai Ionescu este ocupat şi nu primeşte azi. Pot să vă programez pentru săptămâna viitoare.
– Mai bine să îţi notezi şi pe tine la programare, vei avea nevoie, răspunde brusc Sânziana.
– Scuze? întreabă secretara, cu ochii mari şi rotunzi. Ce femeie sunteţi?
– Goreniţa. Sânziana Viktorovna, soţia lui Mihai Ionescu. Aţi plecat, că vin să iaţi în mână toate hârtiile.
În acel moment, boxa din birou o anunţă pe Mihai cu voce veselă:
– Sânzianuţa, adu-mi o cafea, te rog.
Sânziana oftează:
– Bine, o aduc.
Mihai, văzânduo cu platoul în mână, exclamă:
– Sânzianuţă? Ce sa întâmplat?
– Iată cafeaua, şi clătitele. Veţi primi cererea de divorţ pe poştă. Poftă bună.
Sânziana, pierdută, strigă:
– Mihai, ce se întâmplă? De când eşti ca o vrăjitoare pe scaun!
– Vrăjitoarea stă în recepţia ta. De ce nuşi aranjează părul? Ce dentist serios şi secretară vulgară, ce combinaţie ciudată, Mihai Ionescu!
– Sânziana, opreşte! Nu mai pot să suport isteria. Aştept o săptămână la casa de la ţară, să te linişeşti. Sună-mă când eşti calmă.
– E prea târziu. Nu voi tolera infidelitatea. Spune-mi de ce, ca să ştiu pe viitor.
Mihai oftează obosit, îşi bea cafeaua şi strâmtă buzele:
– Varvara a plecat. Am angajat pe Yulia la recomandarea ei.
– Când?
– Acum o lună.
– De ce nu miai spus? Întotdeauna îmi ştiţi ştirile.
– Nu mă aşteptam ca Yulia să rămână mult. Dar se descurcă bine.
– Nu numai la muncă.
Mihai roşeşte:
– A fost accidental! Nu am vrut!
– Dacă nu ai vrut, nu ai înşelat. Mă mut acum.
– Unde? Îţi spun, voi locui la ţară, să te liniştesc. Sânziana, nu vreau divorţ!
– Trebuie să fie aşa. Nu pot să aud numele meu din gura ta. Sânziana, Yulia. Secretara ta roşie îmi va rămâne în minte. Nu-mi distruge psihicul, am deja destule griji la muncă, la copii.
– Unde mergi? Rămâi în apartament.
– De ce să rămân în apartamentul tău? Am propria casă.
– În această poiană? Casa de lemn veche?
– Asta e casa mea. Punct.
Casa a rămas de la părinţi şi îi aduce melancolie. Sânziana vrea să plângă, amintirile revin, singurul miros este de mucegai. Prietena ei, Nicoleta, se plânge lângă ea:
– Nu poţi locui aici, Sânziana, nu fi grea. Întoarcete la apartament, vinde casa, ia un credit ipotecar. Poate găseşti ceva.
– Nu, nu mai vreau să mă uit înapoi. Poţi săţi imaginezi să fii în locul meu?
– Nu ştiu cum maş descurca în locul tău.
Sânziana deschide ferestrele peste tot.
– E frumos aici, cu timpul se poate trăi. Casa este solidă, la cincisprezece minute de oraş, de la sat la oraş. Parcă satul a devenit rezidenţial, casele sau înălţat, utilităţile probabil sunt instalate. Niciodată nu am venit în cinci ani.
– Asta e multă muncă! Şi să locuiţi azi! Poate stau puţin.
– Unde? În cămară?
Nicoleta, supărată, spune:
– Săţi iei prietena Ana la mama mea în vacanţă, poţi locui în camera ei până în toamnă.
Sânziana simte mirosul ierbii, al copilăriei.
– Da, iarba a crescut, trebuie să fie cosită. Nu vei reuşi singură.
– Mă voi descurca. Pot să chem o echipă să sape terenul. Am economii, nu săracă. Trăiam de pe salariul lui Mihai, el credea că banii mei sunt doar pentru distracţie.
Nicoleta suspină:
– Bărbatul e bun, era aşa şi eu. Dar e greu la suflet.
Sânziana continuă:
– Nu am ştiut că o să dau dinţi în faţă lui Yulia, săşi facă noi dinţi. Ea e tânără, sănătoasă, nu o să rămână fără dinţi.
Nicoleta:
– Tu eşti bătrână şi bolnavă, nu? La patruzeci de ani viaţa abia începe.
Sânziana se gândeşte cum să explice totul Polinei, fiica lor.
În recepţia lui Mihai apare o nouă secretară, tânără, cu plete aurii. Sânziana retrăieşte temerile de dimineaţă.
– Domnul Mihai Ionescu este ocupat şi nu poate săvă vadă astăzi. Pot săvă programez pentru săptămâna viitoare.
– Mai bine săţi notezi şi pe tine, vei avea nevoie, răspunde Sânziana.
Mihai, cu vocea veselă, îi spune:
– Sânzianuţă, adu-mi o cafea, te rog.
Sânziana, încă agitată, răspunde:
– Bine, vin.
Mihai îi dă clătitele şi îi spune că cererea de divorţ va veni pe poştă.
Întro zi, la poarta casei, Sânziana auzi un ţipăt de porc, ca în copilărie. Nu miros nici un cozonac, nici o uşă nu se închide. Lacrimile îi revin. Deodată, un vecin bate la uşă:
– Nu vă temeţi, sunt vecinul. Am nevoie sămi iau Gică de la voi.
Sânziana, în pijamă, deschide ușa.
– Ce Gică? Ce vă încurcaţi?
Bărbatul strigă din curtea deasă:
– Gică!
Se aude un zgomot de şuierat şi din tufişuri iese un purcel negru, mic.
– Gică, nu te teme, hai să mergem acasă, micuţule.
Sânziana nu îl cunosc.
Este de rasă? întreabă bărbatul.
– Nu ştiu nimic de purci.
De ce îl ţineţi?
– Nu e al meu. Sa strecurat pe ţara mea şi a adăpostit în hambar. Am cercetat satul, nimeni nu caută purci. Ml ţin, căci nu vreau să fie sacrificat.
Sânziana, cu o voce tare:
– Staţi departe, că am divorţ în săptămâna viitoare şi stres. Sunt gata să mă apăr. Creşteam aici, toţi aveaţi purci. Nu mă privi aşa. Pot tăia cu un topor de brad un pom.
Bărbatul pleacă, lăsândul pe Gică.
A doua dimineaţă, sunetul unui căţelul şchiopăie sub fereastră. Sânziana iese, vede căţeluşul. Vecinul, încă în pijamă, apare lângă Gică.
– E căţelul dvs.?
– Nu am căţel.
Vecinul zâmbeşte:
– Îţi dăruiesc. Poţi să-l numeşti Arsen.
Sânziana:
– Nu, mă numesc Arsenie. Nu e bine săţi pui pe câine acelaşi nume cu al tău.
Vecinul sugerează:
– Atunci îl numeşti Chiu.
Sânziana acceptă.
În timp ce vecinul pleacă, Sânziana rămâne pe prag, cu Gică şi Chiu, încă copleşită de amintiri.
Din curtea vecinului se aude vocea lui Mihai:
– Ce faci, Sânziană?
Sânziana îl prezintă:
– Mihai, acesta e Arsen, eu sunt Sânziana, iarăşi un fost soţ. Ce faci aici?
Arsen, cu un zâmbet, spune:
– Sânziana nu vrea să se căsătorească? Ce zi este programată pentru divorţ? Poate ne căsătorim în aceeaşi zi?
Sânziana rămâne tăcută.
Mihai, zâmbind, adaugă:
– Fiica a venit la mine, credea că vila e goală. Vorbeşte cu tine, poate sună.
Mihai pleacă prin poartă, iar Sânziana îl priveşte pe vecin.
«După un an, ei se căsătoresc şi adoptă un pisoi.»Anul se scurge cu pași mărunți, dar fiecare dintre ei simte cum timpul își așterne firul de lumină peste ranile deschise. Sânziana a învățat să-și spele amintirile cu apă rece și să le arate copilului interior cum să se joace din nou în iarba verde a satului. Mihai, în timp ce răspundea la telefon în cabinet, a început să scrie scrisori scurte pentru a-și cere iertare, în loc să trimită facturi.
Vara aceea, când soarele se apleca pe fereastra veche a casei și umbrele se lungeau pe podeaua de lemn, au decis să-și repare podul prăfuit dintre ei. Cu ajutorul lui Gică, purcelul negru pe care lau îngrijit fără să știe cum, și a lui Chiu, cățelul cu ochi curioși, au săpat un șanț mic și au așezat cărămizi rosii pe el, fiecare cărămidă fiind un cuvânt rostit fără furie. Vecinul, care odinioară venise să recupereze Gică, a adus o plăcintă cu mere și a spus că și el vrea să fie martor la reconciliere.
Într-o seară, sub cerul încărcat de gura de foc, Sânziana a deschis o scrisoare al cărei timbru era o pasăre albă. Era invitația la nunta cu un aer de poveste: La marginea satului, unde câmpul întâlnește râul, să celebrăm iubirea ce a renăscut. Mihai a citit cu glas tremurător, iar în acel moment a înțeles că nu era vorba doar de promisiuni, ci de o nouă șansă să fie alături de femeia care își dăduse voie să creadă din nou în iubire.
Ziua nunții a sosit în vremea când Vântul de Vest adia ușor, aducând cu sine mirosul de flori de tei. Oile din poieni păreau să asculte, iar copiii satului dansau în cercuri, învârtind roșii și albastre panglici pe brațe. Sânziana a pășit în rochia albă, cu broșă de crin pe piept, și a privit în ochii lui Mihai, unde se reflectau nu doar speranțele ei, ci și promisiunea unui viitor comun. În loc să își rostească jurămintele tradiționale, au ales să scrie câte o linie pe un bilețel de hârtie reciclabilă, lăsândule să stea pe o cutie de lemn la baza pomului de cireș, să crească odată cu ramurile sale.
După ceremonie, când invitații se retrăgeau în căsuța de lângă biserică, cei doi au deschis o cutie mică, cu un miros de lapte și de nou început. Înăuntru, un pisoi cu ochi de smarald, cu blană moale ca norii de vară, se aplecase curajos spre ei, privind ca și cum ar fi știut că și el fusese chemat să fie parte din această familie reînnoită. L-au numit Luminița, pentru că aducea o scânteie de căldură în fiecare colț al casei.
În săptămânile ce au urmat, Luminița se încurca în firele de păr ale Sânzianei, iar Gică și Chiu, acum deveniți prieteni nedespărțiți, se jucau în curte, urmărind zborul libeț al păsărilor. Casa veche a început să cânte din nou: ferestrele scârțâiau în ritmul râsului, iar pereții, odată reci, se încălziseră cu poveștile spuse la gura focului.
Sânziana nu mai privea cu teamă spre ceasul de la perete, ci îl privea ca pe un ceas al amintirilor, în care fiecare bătăie era un ecou al iertării și al reconcilierii. Mihai, cu mâna pe spatele ei, îi șoptea în șoapte: Nu vom fi niciodată perfecți, dar vom fi împreună în toate imperfecțiunile noastre. Și, în acel moment, în timp ce lumina soarelui se juca pe blana mătăsoasă a lui Luminița, o nouă melodie sa înălțat, una care nu avea nevoie de cuvinte, ci doar de bătăi de inimă sincronizate.
Așa, după un an, cu un pigro și un cățel, cu o pisică mică de aur și cu amintiri redate în culori de curcubeu, Sânziana și Mihai au pornit pe drumul lor, nu ca doi străini care sau întâlnit, ci ca două jumătăţi ale aceluiași vis, gata să scrie împreună un nou capitol, în care fiecare zi este o sărbătoare a iubirii regăsite.
