Ilinca este invitatoarea cel mai discretă la ziua de naștere a Marinei. Cele două studențe frecventează împreună colegiul din Iași.
Marina face cu gest larg invitaţia tuturor celor care pot veni, dar multe fete se întorc la satul lor în weekend. Ilinca, modestă și tăcută, decide să profite de propunere.
Nu iubește să iasă din casă, iar recent a împlinit optsprezece ani, la fel ca Marina. Totuși nu vrea să sărbătorească cu prieteni.
Nu are prietene și părinţii o conving să rămână acasă, alături de bunică și bunic.
Așa e: ziua de naștere la cinci ani, la optsprezece, gândește trist Ilinca.
Desigur, Ilinca îi iubește pe cei dragi, dar nu ştie când va deveni în sfârşit adultă și independentă. Când va observa, măcar un băiat, farmecul ei discret, delicateţea și frumuseţea ei?
Ilinca visează la dragoste, dar se ruşinează. Nu e la fel de strălucitoare ca Marina sau cumva ca prietena ei, Anca.
Fetele îşi pictează părul cu curaj, poartă haine la modă, uneori chiar îndrăzneţeşte la cursurile de la facultate, primind totuşi mustrări de la profesori.
Ilinca poartă mereu haine alese de mama, iar bunica îi tricotă bluze.
Se plânge că nepoata nu poartă des hainele ei. Dar Ilinca nu poate să iasă în pulovere vechi de la bunică decât acasă, şi numai iarna, când e clar.
Azi, la petrecerea Marinei, sau adunat fete și băieţi de la colegiu douăsprezece tineri.
După ce masa se termină și începe muzica, Ilinca iese din apartament şi se aşează pe o bancă lângă intrarea blocului.
Nimeni nu observă plecarea ei. Se ruşinează în prezenţa băieţilor necunoscuţi, deşi nici ei nu o privesc. Poate asta o întristează cel mai mult?
Se uită la ceas.
Ar trebui să plec, probabil mama mă aşteaptă, se gândeşte. Am promis să nu întârzii
Dintrodată, un băiat apare la intrare. Nu e invitat la petrecere.
Se aşează pe marginea băncii şi priveşte cu tristeţe ferestrele apartamentului Marinei de la etajul al doilea, de unde se aude muzică veselă şi chicoteli.
Eşti de pe acolo? îl întreabă brusc Ilinca. Ea dă din cap spre fereastra Marinei.
Şi cum e acolo? Dansează? Se distrează? continuă el, cu ochii trişti.
De data aceasta Ilinca îşi adună curajul şi răspunde:
Ce? Nu auzi? Da, se petrec
Exact, la asta e o aniversare, răspunde el. Eu am sărit peste toată sărbătoarea. Nici nu am mâncat ceai cu prăjituri în cercul familiei, ca la grădiniţă
Ilinca ridică sprâncenele surprinsă.
Tot aşa am şi eu. Şi eşti prietenul ei? îl priveşte spre fereastra Marinei.
Parţial. Aş vrea să-i fiu prieten, dar ea nu mă observă. Nici nu ma invită la ziua ei. Suntem vecini de mult timp, ştiu cum o tratez
Băiatul stă tăcut. Ilinca oftează înţelegător şi apoi spune:
Nu-ţi face griji. Şi eu trec prin aceleaşi gânduri. Dar nu contează, nimeni nu ne vede. Aşa că, eu sunt un fel de om invizibil dacă sunt, dacă nu, nu contează.
Hai să nu încearcă să o liniştească el. Ai dreptate. Poate există oameni ca noi, nenorociţi
Nu, nu aşa. Suntem neobservaţi, neimpunători, poate chiar o mică avantază. Avem o independenţă şi, uneori, o libertate.
Crezi? îl miră Ilinca. Eu mă numesc Andrei. Tu?
Ilinca, răspunde el.
Rămân să asculte muzica, aruncând ocazional o privire spre ferestre, aşteptând să apară Marina şi să îi cheme pe cei doi să danseze. Nimeni nu îi cheamă.
A fost o plăcere să te cunosc, spune Ilinca politicoasă. Trebuie să mă întorc acasă, am promis să nu întârzii prea mult.
Hai, te însoţesc puţin. Cel puţin până la staţia, oferă Andrei.
În parc, mergând şi zâmbind timid, Andrei simte că prezenţa lui o încântă pe Ilinca. Roşeaţa din obrajii ei, cu micile gropiţele, şi privirea ei când îşi aruncă privirea spre el, îl încântă.
Începe să povestească glume şi întâmplări amuzante din tinereţea lui, sperând să auzească râsul ei cristalin şi să petreacă mai mult timp împreună.
Ajung la staţie. Ilinca îi mulţumeşte şi se pregăteşte să plece. El nu vrea să plece până nu o vede pe Ilinca urcând în autobuz. Ea ratează prima cursă, urcă la a doua.
În autobuz, flutură mâna spre Andrei ca şi cum ar fi fost prieteni vechi. El stă încă pe staţie, incapabil să plece a fost fermecat de acea fată cu ochi expresivi şi gropiţele pe obraji.
Se întoarce spre casă. Întrun moment îşi dă seama că vrea să o întâlnească din nou, dar nu are numărul ei de telefon sau adresa. Cum să facă? Se simte jenat.
Dimineaţa, Andrei se trezeşte şi aleargă la apartamentul Marinei. Urcă scările repede şi sună la uşă.
Fata deschide, zâmbind iritat:
Ce vrei din nou, Andrei? Nu te voi duce la plimbare, îi spune Marina. Îţi amintesc că ţiam zis
Nu, se ruşinează el. Vrea să-ţi cer numărul colegei tale din grupă. Ieri a fost la tine. Am nevoie să îi dau ceva. A lăsat ceva pe bancă. Dă-mi numărul, te rog.
Al cui? întreabă Marina, surprinsă.
Al Ilincăi.
Ilinca? Ceai? Marina clatină o clipă. Ah, Ilinca Bine, aşteaptă.
După câteva minute, Marina îi întinde o bucată de hârtie.
Pe Romeo, scrie. Încet, Ilinca când a plecat?
Marina zâmbeşte şi închide ușa. Andrei, fericit, ia notiţa ca pe un talisman şi fuge acasă.
Întreaga zi caută cuvinte pentru o conversaţie şi este nerăbdător. Seara aproape, sună la telefon pe Ilinca.
Îi propune din nou o plimbare şi promite să îi cumpere îngheţată. Surprins şi bucuros, Ilinca acceptă cu plăcere.
Vocea ei la telefon sună chiar mai blândă şi mai încântătoare sau poate așa i se pare lui.
Merg în parc, mâncăm îngheţată şi descoperim multe unul despre celălalt. Personalităţile şi pasiunile li se potrivesc.
Acum eu te invit pe mine, spune Ilinca la despărţire, zâmbind. Data viitoare nu vom merge în parc, ci la cinema. Vrei?
De atunci, Ilinca şi Andrei nu se mai despart. Merg des la film, la muzee şi, după un an, încep să călătorească împreună, fiind deja consideraţi logodnici.
Doi ani după ce sau întâlnit, se căsătoresc.
Mama Ilincăi strigă că e prea devreme să-şi dea fiica în căsătorie. Bunica, pe de altă parte, spune:
Bravo, Ilincuţa, ţia găsit norocul şi te-a luat prin căsătorie. E serios, nu mai căuta alţi pretendenţi. Un băiat cum e Andrei merită să-l păstrezi. Va fi un soţ bun, te va îngriji ca pe un copil. Ce mai vrei?
E aşa căci e o fire tăcută, glumeşte colegele de grupă. A fost prima care sa căsătorit, şi băiatul e fericit, străluceşte.
Amândoi radiază fericire. Ilinca şi Andrei găsesc în celălalt înţelegere, grijă şi iubirea visată.
După ani, îşi amintesc cu zâmbet banca de lângă intrare, locul care ia unit pentru tot restul vieţii.
