13 iunie 2024 Jurnalul lui Mihăiță
Ileana a fost cea mai neobservată invitată la ziua de naștere a lui Mărioara. Amândouă învățam la Liceul Teoretic Mihai Eminescu din Iași.
Mărioara a făcut un gest larg și a invitat pe toți cei care ar fi putut să vină, însă multe fete plecau în weekend să-și viziteze satele părintești. Ileana, modestă și liniștită, a îndrăznit să profite de invitație.
Nu era obișnuită să iasă, iar ea abia împlinise optsprezece ani, la fel ca și Mărioara. Dar să sărbătorească cu prieteni nu a fost pe planul ei
Nu avea prietene și părinții o obligaseră să rămână acasă, alături de bunica și bunicul.
Așa se termină: ziua de naștere la cinci ani, la optsprezece, s-a gândit melancolic.
Desigur, Ileana iubea pe cei dragi, dar nu înțelegea când va deveni în sfârșit adultă și independentă. Când, de parcă, un băiat ar observa delicatețea, frumusețea neobservată și blândețea ei?
Ileana visa la iubire, dar îi era rușine de sine. Nu era la fel de strălucitoare ca Mădălina sau Sânziana, colegele ei.
Fetele se machiau cu îndrăzneală, se îmbrăcau la modă, uneori chiar picante, mai ales la petrecerile de la liceu, iar profesorii le mustrau. Ileana purta hainele alese de mamă, iar bunica îi tricotase pulovere groase. Se plângea că nepoata nu poartă prea des creațiile ei.
Ea nu se putea duce în afara casei în puloverele vechi ale bunicii; le purta doar acasă, și, evident, doar iarna.
Astăzi, la sărbătoarea lui Mărioara s-au adunat fete și băieți de la liceu: erau doisprezece tineri.
Când masa s-a sfârșit și a început muzica, Ileana a ieșit din apartament și s-a așezat pe o bancă lângă intrarea blocului. Nimeni nu a observat plecarea ei. Era rușinată de băieții străini; de fapt, nimeni nu-i aruncase o privire. Poate asta o supăra cel mai mult.
Ileana și-a privit ceasul.
Ar trebui să plec, mama sigur se îngrijorează s-a gândit. Am promis că nu voi întârzii
Dintr-o dată, un băiat a apărut din fața blocului, nu era invitat de Mărioara. S-a așezat pe banca de lângă și a privit melancolic spre ferestrele apartamentului lui Mărioara de la etajul al doilea. De acolo se auzea muzică veselă și hohote de râs.
Ești de acolo? l-a întrebat brusc Ileana, arătând spre fereastra lui Mărioara.
Cum e acolo, Mărioara? Dansează? Se distrează? a întrebat din nou băiatul cu ochi triști.
De data aceasta Ileana a îndrăznit să întrebe:
Ce? Nu auzi? Da, se distrează
Așa e, de asta e ziua de naștere a răspuns el. Eu, eu am stat singur. Nici nu am sărbătorit. Doar ceai cu prăjitură cu familia, ca la grădiniță
Ileana a ridicat sprâncenele, surprinsă.
La fel cu mine. Tu ești prietenul ei? a întrebat ea, în timp ce indica spre ferestre.
Parțial. Aș vrea să-i fiu prieten, dar nu mă observă. Nici nu m-a invitat la petrecere. Suntem vecini de multă vreme, el știe cum o tratez
Băiatul a tăcut. Ileana a oftat înțelegător și apoi a spus:
Nu te stresa. Eu trec prin aceleași chinuri. Dar de ce? Nimeni nu observă. Am plecat de acolo și nimeni nu a observat. Deci eu sunt un om invizibil. Ce sunt eu, ce nu există tuturor le e indiferent
Hai, nu vorbi așa a încercat să o liniștească el. Dar ai dreptate. Poate există oameni ca noi, nefericiți
Nu, nu și-așa. Neobservați. Non-intruzivi, poate chiar un avantaj. În asta există o oarecare independență, chiar libertate.
Crezi? a răspuns el, mirat de gândurile Ilenei. Eu mă numesc Petru. Tu?
Ileana.
Au ascultat încă puțin muzică, aruncând priviri spre ferestre, sperând că Mărioara va ieși și le va chema să danseze. Dar nu a venit nicio invitație.
Îmi face plăcere să te cunosc a spus Ileana politicoasă dar trebuie să mă întorc acasă. Am promis că nu voi sta mult.
Hai, te însoțesc puțin. Cel puțin până la stație.
Ileana și Petru au mers prin parc, vorbind și zâmbind involuntar unul la altul. Petru a simțit că prezența lui îi face pe Ileana să radieze; a observat roua roșie de pe obrajii ei, cu micile gropițe drăguțe, și clipirea din ochii ei când își întorcea privirea de la el.
A început să povestească glume, întâmplări hazlii din tinerețea lui, vorbind fără oprire pentru a auzi râsul cristalin al Ilenei și a-și prelungi timpul alături de ea.
Au ajuns la stație. Ileana i-a mulțumit lui Petru și s-a pregătit să plece, dar el nu dorea să o lase până nu a urcat pe autobuz. Ea a ratat din greșeală primul autobuz și a urcat pe al doilea.
În timp ce se urca în autobuz, a făcut cu mâna spre Petru, ca și cum ar fi fost vechi prieteni. El a rămas pe stație, ezitând să plece. A fost fermecat de ochii ei expresivi și de gropițele adorabile de pe obraji.
Petru s-a întors spre casă și, dintr-o dată, a înțeles că vrea să o întâlnească din nou pe Ileana. Nu avea nici numărul ei de telefon, nici adresa. Cum să facă? Era incomod.
Dimineața următoare, Petru s-a trezit și a alergat spre apartamentul Mariei (Mărioarei). A urcat repede scările și a bătut în ușă.
Fata a deschis, zâmbind amar:
Ce vrei din nou, Pashu? Nu vreau să ies cu tine, Ile! Am zis că nu
Nu, nu s-a sfială Petru. Voiam să-ți cer ceva. Am nevoie de numărul colegei tale. Ieri a fost la tine. Trebuie să-i dau ceva. A lăsat pe bancă Dă-mi numărul, te rog.
Al cui? a întrebat Mărioara, surprinsă.
Al ei, Ileana.
Ileana? Cine eaia? a stat puțin pe gânduri Mărioara. Ah, Ileka Bine, așteaptă.
După câteva minute, Mărioara i-a înmânat o hârtie:
Pe Romeo. Ileka, fetița tăcută Când a plecat? a zâmbit și a închis ușa.
Fericit, Petru a luat notița ca pe un talisman și a fugit acasă. Întreaga zi a căutat cuvinte pentru o conversație și s-a neliniștit. Seara, a sunat la Ileana.
L-a invitat din nou să se plimbe și i-a promis înghețată. Spre surprinderea și bucuria lui, Ileana a acceptat cu plăcere. Vocea ei la telefon era mai suavă și mai plăcută decât ar fi crezut el.
Au umblat prin parc, au mâncat înghețată și au aflat multe unul despre celălalt. Personalitățile și interesele li s-au potrivit perfect.
Acum eu te invit a spus Ileana la despărțire, zâmbind. Data viitoare nu mergem în parc, ci la cinema. Vrei?
De atunci, Ileana și Petru nu s-au despărțit. Au mers adesea la film, la muzee și, în decurs de un an, au început să călătorească împreună, când au devenit logodiți și logodnice.
La doi ani de când s-au cunoscut, s-au căsătorit. Mama Ilenei a strigat că se căsătorește prea tânără, în timp ce bunica a exclamat:
Bravo, Ileuca! Ți-ai găsit soarta și te-ai căsătorit. Nu mai căuta alte pretendenți. Un băiat ca Petru e de încredere, te va proteja ca pe un copil. Ce altceva-ți trebuie?
Asta e pentru tine, firește ziceau colegele de grup. Prima a sărit la altar. Iar băiatul e fericit, parcă strălucește.
Cei doi străluceau de fericire. Ileana și Petru au găsit în celălalt înțelegere, grijă și iubirea visată.
Anii trec și încă își amintesc cu zâmbet banca de lângă intrarea blocului, care i-a unit pentru tot restul vieții
Am învățat că, chiar și oamenii neobservați, pot descoperi fericirea în cele mai neașteptate întâlniri.
