Jurnal personal Intr-o zi de primăvară la marginea satului
30 martie
Nu degeaba îmi zic toți Lupul singuratic, Vasile Andrei! N-ai să mă vezi vreodată cu zâmbetul pe buze. Până și atunci când doar arunc o privire, se înfioară lumea de spaimă. Parcă înghețat sunt pe dinăuntru. De ce mi-i viața așa de grea? Ce să iubesc la ea?
Iar tanti Pelaghia a tot sporovăit, dar cuvintele i se risipeau în aer. Mi-am luat cumpărăturile de pe tejgheaua micii alimentare din sat și m-am îndreptat spre ușă.
Lenuta ta a venit pe la maică-sa zilele trecute, îl aduse și pe băiat. Mă auzi, Vasile Andrei? Oare dacă-i al tău copilul ăla? O să se chinuiască prin lume fără tată? Să știi că seamănă cu tine!
Cuvintele au trecut prin mine ca un cuțit chiar la ușă. Era cât pe ce să mă împiedic de pragul jos. Dar ce rost avea să mă întorc? Oricum nu convingi pe nimeni de nimic, și nici n-am obiceiul să-vărs sufletul pe uliță, să-l judece toți. De parcă n-ar ști toată lumea tot Știu eu bine cum e la noi: ce nu știe, lumea inventează. Oricum, povestea e a mea și a Elenei. Celor străini nu le stă bine cu nasul în treburile altora.
Afară, un soare prea cald pentru primăvară m-a lovit în față. Am închis ochii ca să-l opresc, dar tot n-am putut să opresc acel nod din piept. Am făcut un pas, apoi altul, și deodată am tresărit la țipătul subțire al unui copil:
Atenție!
Un băiat se repezi către scara magazinului și ridică doi cățeluși zburdalnici ce se jucau acolo.
Să nu-i călcați, vă rog!
Nas obraznic, ochi negri cu gene groase și niște urechiulețe răsfirate, aidoma ca ale mele. Na, de asta bârfesc femeile din sat. Doar că știu sigur, nu-i băiatul meu. Rude, da, dar nu chiar așa de aproape.
Nu vreți un cățel? Uitați ce lăbuțe are! Ca un lup! O să fie tare puternic!
M-am clătinat încet din cap și-am fugit spre strada cea mai scurtă, deși nu aceea trebuia s-o iau. Am mers până nu m-au mai ținut picioarele. M-am sprijinit de gardul înalt al Smirnovilor și am încercat să-mi trag sufletul.
De ce toate astea? Ce caută iar aici? De ce a adus băiatul acesta cu ochii aceia care puteau fi ai fiului meu, dacă altfel ar fi curs viața? Poate chiar Oleg a lăsat-o singură
Gândurile curgeau unul după altul, fără să mă lase să răsuflu. Inima îmi bătea ca nebuna, așa cum făcea și atunci, cu șapte ani în urmă. Ah, nenorocita asta de inimă, cum ține ea minte tot! Nu-i poți ordona, nu tace niciodată…
Pocnetul porții m-a trezit era Liuba Smirnova. A ridicat mirată sprâncenele, s-a repezit spre mine:
Vasile, ce ți-e? Nu ți-e bine? Hai, te ajut! Sau să-l chem pe Ilie?
Mâinile ei calde m-au ghidat spre casă, și-am deschis ochii.
Lasă, Liuba, mulțumesc, îmi trece O să mă duc acum
Unde să te duci, necăjitule? Sprijină-te de mine, hai că măcar așa mai bem două-trei guri de aer. Ușurel! Nu te împotrivi, că cine răspunde pentru tine altfel? Eu, că n-am avut grijă! Asta-ți mai trebuie ție, să-ți bați inima, și pe urmă cine mă ceartă? Hai să-ți iau tensiunea, să-ți pun o injecție și pe urmă te faci sănătos tun, ca un castravecior proaspăt! Hai, înainte!
Picioarele nu mă ascultau, dar Liuba era puternică. M-a tras aproape târâș în gospodăria lor, a închis poarta cu piciorul și strigă:
Ilie! Ajută-mă!
Nu mai știu ce-a fost pe urmă. Am deschis ochii pe canapeaua din casa Liubei. Ceva mă apăsa greu în piept, aproape nu mai puteam respira. Apoi, am zâmbit slab: o pisică cu blană ca fumul, Mica, torcea lângă mine, îngrijind unu din puii ei. Ceilalți mi se urcaseră pe piept.
Mica simte oamenii cum nu poate nimeni! Dacă a venit la tine cu toată familia ei de puiuți, să știi că ești om bun, Vasile. Altora nu le-ar fi dat voie.
Mai pe urmă, Liuba și-a pus treaba deoparte și s-a învârtit pe lângă mine.
Ei, așa da! Acum ești ca nou. Noi drumuri mai avem de făcut! Da să nu-mi mai faci mie așa, să știi că nu vine salvarea pe drumurile astea. Ți-a venit să mori? E devreme pentru asta! Mai sunt treburi pe lume.
Care treabă, Liuba? Am rămas doar cu Zorica și cu Mâță. Atât. Doar ele-s grijile mele acum.
Ai o vacă de toată isprava. Cine are grijă de ea dacă ție-ți trece cheful de viață?
Acuma am observat că draperiile erau trase și lampa ardea.
Cât e ceasul, Liuba?
Culcă-te! E târziu. Nu te las azi să pleci acasă. Dormi la noi, n-ai grijă. Zorica e bine, am văzut-o eu.
S-a ridicat, i-a zâmbit bărbatului și-a plecat la bucătărie, iar Ilie s-a așezat la marginea canapelei lângă mine:
Ți-e rău, nu?
Așa-i. Nici nu știu ce am.
Știu eu. Elena.
Nu-mi răscolește sufletul, Ilie m-am întors spre ochii săi verzi, de pisică.
Vezi tu și Mica te simte Animalele-s mai înțelepte ca noi. Vin la cel ce-i bolnav la suflet, să-l mângâie. Așa-i și tu, duci tot în tine, dar până cât reziști omule? Ai sufletul mare și nu ceri ajutor de la nimeni. Dar și pe mine, dacă m-ai ajutat când mi-a fost greu! Lasă-mă să te ajut și eu, că asta-i datina. Dacă nu ai cu cine să-ți verși amărăciunea, sapă-ți o groapă și strigă-n ea. Nu ține tot în tine, că te arzi.
Cuvintele lui mă înmoaie și-mi acoper cu palma puii ce se mișcă pe piept.
Ce să-ți spun, Ilie? Mă rușinez, ca bărbat Nu e lucru să faci poveste de pat pentru lume. Tu știi cât am iubit-o pe Elena. Pe ochii tăi am alergat după ea prin școală, după armată, direct la ea am venit. Știai tot.
Sunt sigur că nu degeaba ați rupt-o, dar nu cred că te-a înșelat. Nu-i firea ei. Ce-ați pățit de fapt?
Îl evitam cu privirea. Aș fi plâns, dar nu mai aveam lacrimi. M-am zvârcolit destul în pădure strigând-o cu vocea stinsă până cădeam nevăzut.
Oricât aș vrea, nu pot s-o cred vinovată. Cineva între voi s-a băgat.
A fost Oleg. Verișorul. El și cu maică-sa veniseră să stea la noi până să-și aranjeze o casă. Am stat toți sub același acoperiș. Elena dorea copii, dar mie nu mi se dădea. Tot ziceam să așteptăm, cum dă Domnul Și a dat. Dar nu mie
Am văzut băiatul, e fain.
Un gând mi-a țâșnit pe buze:
Da dacă totuși e al meu?
Ilie a răspuns blând:
Vasile, nu-ți chinui sufletul.
Dar eu am continuat să-i spun ce-am văzut, cu ochii mei, și despre bârfitorii satului. Pisica Mica scânci brusc când am vrut să mă ridic.
Să ne ia mama natură de exemplu, Ilie O mamă-și apără copiii dinainte să-i vadă lumina zilei.
Eu am refuzat să cred că vina era la mine până m-a înăbușit. Oare fuga prin pădure nu era să ascund rușinea, ci ceva mult mai viu? Să nu am curaj să aflu că e copilul meu?
Liuba, din bucătărie, ne-a întrerupt:
Gata, Vasile, hai să-ți fac o altă injecție și dormi, apoi vedem!
Am obosit. M-am lăsat pe perină și am adormit.
*
Ilie a ieșit cu Liuba pe prispă, sub cerul nopții. Am auzit doar fugar pașii, și am zărit felul cum soarele răsărise deja peste sat când m-am dat jos din pat.
Liuba intrase înapoi, cu fața brăzdată de lacrimi.
E copilul tău, bărbate. Tamara, mătușa lui Vasile, mi-a spus tot.
Cum l-ai făcut pe omul ăsta să spună după atâta vreme?
Nu știu Poate nu era cu totul pierdută.
Și s-a pornit să povestească, de ce-a urzit Tamara atâta ură împotriva surorii ei din invidie de pe timpul fetelor, că o bărbați, că tot pe Neluța l-a iubit prima dată S-a adunat multă răutate și s-a răzbunat pe generatii.
Până la urmă, băiatul e al lui Vasile, iar Tamara a fost izgonită din sat chiar de propria soră. E drept că iertarea se arată greu, dar poate sosește.
Liuba, zâmbind, mă găsi afară, cu ochii înroșiți, dar cu inima altfel.
E greu, Ilie, ce să-i faci? Da o viață tot avem. N-o să-l las pe Vasile să-și ducă crucea tot singur.
Răsărea soarele ca o făgăduință peste toată suferința noastră. Am ieșit pe scări, și băiatul, cu un cățel sprijinit în brațe, mă privea.
Dumneata ești tata?
Da, Serjică Eu sunt tatăl tău.
Ochii lui negri și vii m-au fixat, apoi băiatul s-a ridicat bucuros:
Hai acasă, mama ne-a făcut micul dejun și bunica a venit. Mergem să vedem caii, pot?
Dintr-o dată am simțit nodul din piept destrămat, ca și cum cineva ar fi tăiat legătura ce mă sufoca de atâția ani. Mi-am regăsit vocea și bucuria:
Mergem! Avem multe de făcut, băiete. Atât de multeBăiatul s-a apropiat curajos, iar cățelul i-a dat din coadă, parcă simțind și el că azi încep lucruri noi. Mi-am atins ușor palma de fruntea băiatului și m-a lăsat să-i mângâi părul. El a râs, cu tot sufletul, un râs care mi-a topit ultimul strat de răceală din inimă.
Ne-am pornit pe drumul care ducea spre vale, printre pomii abia înmuguriți. Soarele ne bătea pe umeri, iar satul se trezea încet, ca o inimă mare în același piept. Un fluture s-a oprit pe mânecă, Serjică mi-a spus povestiri despre vita noastră Zorica, despre pisicile de la Liuba, despre tot ceea ce aveam să învățăm unul de la altul.
L-am ascultat și, pentru prima dată după mulți ani, nu m-a mai durut trecutul. Era acolo, ca o rădăcină adâncă, dar deasupra răsărea verdele nou. Lângă mine, fiul meu pășea sigur, iar cățelul sărea printre picioarele noastre, și am știut dintr-o dată că, deși unele ierni par fără sfârșit, primăvara găsește mereu drumul către oameni, așa cum găsisem și eu, în sfârșit, drumul spre casă.
Și m-am gândit: poate lupul cel singuratic nu are, de fapt, nevoie să meargă numai singur. Poate glasul unui copil și mâinile unui prieten sunt tot ce-ți trebuie ca să te regăsești. Am zâmbit larg pentru prima dată după atâta vreme și satul n-a mai tremurat de teamă, ci parcă s-a luminat odată cu mine.
M-am oprit pe marginea drumului, am privit cerul și i-am mulțumit primăverii. Acum știam, orice-ar fi, inima mea nu mai era singură. Am pornit mai departe, cu fiul meu alături și cu povestea noastră de abia începută, sub același soare bun al satului.
