Moștenire cu acte în regulă
O, Leonora! Ai apărut fix când trebuia! Nu mai știu ce să mă fac!
Elena a pus sacoșa grea plină cu cumpărături pe băncuța din fața blocului și a oftat adânc.
Ce s-a întâmplat, doamnă Veronica?
Hai, Elena, fii calmă! Respectul e cheia, mai ales cu bătrânii oricât de imposibili ar fi la bătrânețe.
Despre doamna Veronica Stănescu știa tot cartierul că-i mai rău ca prunele crude. Gălăgioasă, dar cu mănuși de catifea, era genul de om care te punea la punct cu zâmbetul pe buze, dar nu-l uitai o viață.
Domnișoară dragă, nu aveți dreptate aici.
Nu vă permit! Nu sunt domnișoara dumneavoastră!
Vai, ce nenorocire! Pe vremea mea era o virtute să fii drăguță, iar acum Ce să zic, vremuri pierdute! Dar ia să strângeți după cățelușul dumneavoastră!
Și dacă nu?
Păi atunci o să știe tot cartierul de dumneavoastră, scumpă!
Cine nu dădea doi bani pe amenințările doamnei Veronica se pomenea a doua zi cu poza lipită pe câte un stâlp sau copac. Asta era “tabla rușinii” a doamnei, tapetată cu foi xerox și titlul Nu ne mândrim cu astfel de concetățeni!. Sub poza păcătosului, erau descrise pe larg faptele sale rușinoase. Imprimanta, primită cadou de la fiul ei din Spania, mergea peste măsură. Hârtia? Se cumpăra la bax, că avea pensie bună și copii care ajutau la nevoie.
Nici amenzile minore nu o speriau pe Veronica, deși avea cazier de prezență la Judecătorie. Devenise de-a dreptul legendă: judecătorii deja o salutau din start, ea se scuza că le răpește timpul, iar restul o tolerau ca pe niște buruieni care tot reapar în grădină. Ba chiar unii au prins drag de ea!
La capitolul fapte bune, doamna Veronica chiar se impusese: grație scandalurilor ei, Primăria a reparat canalizarea pluvială. Zece ani s-a răfuit cu funcționarii ca să nu mai înoate mașinile la fiecare furtună. Șoferii îi zâmbeau respectuos când o vedeau cu teancul de foi; fiecare își făcea repede inventarul la greșeli ca să nu-i iasă fotografia pe copaci.
Nu cruța: nici stăpânii de câini iresponsabili, nici mamele cu ochii în bere și nu pe copii, nici bețivii liniștiți ori violenți și nici groparii de bun-simț care trăiau după propriile legi. De la ea nimeni nu scăpa dacă greșea!
Normal că nu era iubită de toți. Odată, niște golani au așteptat-o seara pe o străduță, când se întorcea de la sora bolnavă. N-au apucat s-o bată zdravăn, i-a salvat cineva, dar destul cât să-i fractureze un picior. A rămas un fel de barometru meteorologic, zicând cu umor:
Eh, măcar știu când vine ploaia la fiecare schimbare de vreme mă anunță piciorul! Ce noroc, nu?
Cei ce-au făcut-o meteorolog uman au aflat rapid că nu-i de glumit cu ea, judecătorii fiind convinși de desele-i vizite. Așa că Veronica a căpătat relații bune printre polițiști și anchetatori, pe care îi folosea la nevoie.
Alină, dragule, ești vital! îl apela Veronica pe polițistul de proximitate.
Și Alin, tânăr mustăcios, care recent și-a cumpărat apartament în bloc lângă doamna, venea într-un suflet. Greu să refuzi femeia care i-a cucerit soția, copiii și, culmea, propria mamă. Doamna Veronica i-a explicat mamei lui că nu-i sănătos să dai buzna zilnic peste băiatul tău adult, nici cu batiste, nici cu morală.
Vai, dar eu doar îl ajut!
Cu certitudine! Dar dacă l-ați crescut cum trebuie, n-ar trebui să-i mai ștergeți nasul la vârsta asta! Vai, viață grea! răspundea ironică și zâmbitoare.
Miracol vizitele mamei au scăzut drastic, iar recunoștința familiei pentru Veronica nu se mai măsura.
Elena, care lucra de ani buni ca asistent social, știa povestea bătrânei și nu s-a mirat doar când a văzut-o în lacrimi pe băncuță.
Ce aveți, doamnă?
Leonora S-a dus Gabi Radu
Cum?! Elena a ridicat din reflex privirea spre apartamentul Galinei.
Este Alin acolo acum. Gabi nu mai e
Elena s-a trântit aproape paralizată pe băncuță.
Ziua era deja blestemată: canalizarea blocului cedase, copiii întârziau la școală, un scandal cu soțul din cauza unui bec amărât, pe care toată săptămâna l-a rugat să-l schimbe fără succes. Îl iubea mult pe Silvian, era norocoasă că nu bea, nu fumează, trăia pentru familie, dar chiar și așa, uneori îți iese fum pe urechi la o nimica toată. Îți dai seama, azi cineva era viu, mâine nu mai e!
Doar ieri Gabi îi ceruse hrană pentru pisici
Elena a izbucnit în plâns, năvalnic, ca un copil.
Vai, dragă ia batista asta!
Parcă era batistra brodată pe care Gabi i-o dăruise de Anul Nou:
Pentru dumneata, Eleno! Un gând mic, cu mare recunoștință!
Vai, ce frumos! E broderie manuală?
Da, cu inițialele tale.
Cum să folosesc așa ceva la șters nasul? E artă!
Elena, e doar o batistă. N-am altceva să-ți dau, cu pensia asta sărăcuță.
Bunica mea zicea că cel mai frumos cadou e să nu fii uitat.
Înțeleaptă femeie! Dar mai trăiește?
Nu. De mult nu mai am pe nimeni. Doar soțul și copiii.
Păcat vezi, eu n-am avut familie, copii, dar rude destule cu gura mare câte trebuie. Toți știau mai bine cum să trăiesc. Acum am rămas singură-singurică. Am moștenitori, dar le-am lăsat apartamentul la toți în mod egal, doar că nu știu dacă o să iasă ceva bun din asta, că altceva nu mă lasă inima. Însă când mă gândesc la cum vor împărți mă ia cu fiori. Vai, și cu pisicile! Le-ar arunca la gunoi, că nu le-au suportat niciodată!
Să nu fie! a exclamat Elena.
Tu nu-i știi, dragă Leonora!
Nici nu vreau! Dar, știi ce?
Ce?
Moștenește-mi mie pisicile! Măcar pe ele pot să le iau legal sub aripa mea, ca să fie salvate.
Nu m-am gândit la asta! Dar nu-i o povară prea mare pentru tine?
Să fim serioși! Fără pisică viața e pustie! mângâia Elena pe Vasilescu, motanul cel bătrân, și pe Fiodor, cel mai tânăr pe atunci.
Primul era veteran la Gabi Radu de vreo zece ani, al doilea, găsit de Veronica la alimentara, a aterizat în regim de urgență la Gabi cu discursul:
Gabi, știi ce să faci cu minunea asta, eu am alergie, dar nu pot să-l las pe drum! Ia-l, te rog, ultimul! Vasilescu e tot al tău, dar nu mai pot încă unul!
Accept, dar e ultima dată, că nici-așa nu mă descurc
Așa și-a găsit Fiodor adăpost. Surpriza a venit mai târziu, când s-a dovedit că Fiodor era, de fapt, Fiodora, și a născut vreo cinci pisoiași direct pe patul stăpânei.
Fiodora norocoasa! Ce copii frumoși ai! Vasilescule, nu vrei să fii și tată model?
Fie instinctul matern, fie Vasilescu era bărbat gospodăros, dar familia de pisici devenise exemplară. Elena râdea mereu când venea la Gabi:
Uite ce înseamnă să nu distingi motanul de pisică! Cum n-ați observat că e gestantă?
Am zis că Fiodor s-a îngrășat! Gabi râdea cu lacrimi.
Cu pisoiașii vă ajut! Am curte mare. Dacă nu, o rugăm pe doamna Veronica la ea nimeni nu zice nu!
Văzând că e treabă cu pisicile, Elena a zbughit acasă cu moștenirea sa. Alin, polițistul, a ajutat să aducă coșul cu pisoi.
Lăsați-mi și mie unul, să-l iau la copii, că mama n-a lăsat animale în casă nici când eram mic. Gabi Radu ne-a fost de folos, le-a plăcut pisicilor la ea, sigur or să se simtă bine și la noi.
Cu plăcere, râd Elena, hai să vedem, îl vrei pe cel roșcat? Cât crește, vii și-l iei!
În schimb, moștenirea locativă de la Gabi nu interesa pe niciunul dintre moștenitorii de sânge. Descurcați-vă cum puteți!, a fost răspunsul la deces. Elena s-a revoltat:
Nu se poate! Avem grijă să o înmormântăm cum se cuvine! Poate n-am fost rude, dar prieteni am fost, și uneori două zile contează mai mult decât o viață. N-o las pe Gabi fără cineva la cap!
Alin a zâmbit, văzând-o atât de pornită, și a bătut-o ușor pe umăr:
Semeni cu Veronica, să știi! Dar nu te stresa, te ajut!
Elena, când a ajuns acasă, a rămas o clipă pe aleea grădinii. Casa părinților, construită de bunicul în inima orașului Iași, niște ziduri cu suflet, unde toți se simțeau acasă. Și nu pricepea cum poți să nu-ți pese de cei apropiați
Pe sagă, Sile ieșise deja în coridor:
Lenora, ți-am schimbat becul, ți-am reparat și robinetul la curte. O să ai grijă de lalelele tale cât vrei, fără scurgeri! Hai, nu mai plânge!
Nu mai plâng! și-a șters obrajii, iar Silvian, văzând coșul cu pisici:
Ce-i asta, favoritul animalelor?
Pisici a oftat Elena, sprijinindu-se de el.
Să văd și eu, să nu le sperie copiii!
Pisicile s-au adaptat imediat. Vasilescu aducea șoareci la ușă să îi arate devotamentul. Dar duminicile, se urca pe cel mai înalt copac din fața casei Galinei, miauna încet, și dădea cu capul în geam, unde altădată era stăpâna lui. Oamenii din cartier nu se plângeau de “concertele” lui era clar că motanul suferă.
Gabi Radu a avut parte de o înmormântare cu zeci de oameni, iar Elena a rămas șocată de câtă lume a venit să o conducă. Întrebând-o pe Veronica cine sunt:
Elevi, dragă. Gabi a fost profesoară de fizică, a pregătit elevi pentru admitere ani la rând, până a rămas fără vedere.
Au trecut nouă, apoi patruzeci de zile. Elena, care se trezea noaptea să dea drumul pisicii rătăcite prin curte, avea un secret: de câteva săptămâni, știa că e însărcinată iar. Își făcea griji, își amintea de vremurile trecute și o alina Fiodora torcând la pieptul ei:
O să fiu din nou mamă crezi că mă descurc? murmură ea către pisică.
Fiodora torcea atât de tare că venea și Vasilescu, Elena zâmbind mulțumită.
Într-o noapte, Vasilescu a dispărut. Timp de două zile nu s-a întors și Elena a început să-și facă probleme. Nici la fosta casă nu era, nici vecinii nu-l văzuseră.
Culcă-te, dragă, vine el de foame! o liniștea Sile.
Îl țin sub cheie când vine! Numai necazuri cu el!
Noaptea, Vasilescu n-a venit doar acasă; a dat roată curții și a început să miorlăie aspru, de să-l audă tot orașul. Simțind o ușoară mireasmă de fum, Fiodora a sărit pe Elena, zgâriind-o rău.
Oficii, ce-i cu tine? s-a trezit Elena, și când a auzit mieunatul de afară și mirosul de fum, a strigat:
Sile! Copiii! ARDEEE!
Toți au ieșit, cu pisici și tot, vecinii au chemat repede pompierii care au stins rapid focul la anexă. Vasilescu și Fiodora s-au dovedit eroi, toată familia pisicească și omenească a scăpat teafără.
Gata, v-ați mutat înapoi! A miros de fum, dar e bine, nu ardeți direct, v-ați trezit la timp!
Elena, ținând strânsă la piept pisica, a mulțumit pompierilor, iar Sile și copiii au sărit să îi strângă mâna. După ce s-au liniștit toți, Sile a spus încet soției:
Ești sigură că ești bine?
…Da.
Știu că da. Ești mama perfectă, iar casa e plină de oameni și pisici minunate. Ne descurcăm? Ne descurcăm!
Elena, privind spre cer, a șoptit înainte să intre în casă:
Mulțumesc, Gabi, pentru tot binele lăsat în urmăDin acel moment, Elena a privit altfel viața fără frică de greutăți, cu o iubire reînnoită pentru tot ce avea. Pe ulița liniștită, s-a dus vestea repede despre curajul pisicilor și puterea unei familii strânse laolaltă când totul se clatină. Doamna Veronica a venit peste două zile cu o nouă foaie lipită pe stâlp, dar de data asta nu era nicio fotografie de mustrat, ci un strigăt de laudă: Așa vecini să tot ai! Oameni cu suflet și animale cu demnitate credință, curaj, iubire!
Oamenii s-au oprit să citească, să zâmbească și să-și amintească de Gabi, care adusese atâta liniște în viețile lor. Pisicile, așezate toată ziua la soare în mijlocul curții, păzeau de-acum, simbolic, moștenirea promisă: tihna, speranța și generozitatea unei case unde nimeni, om sau animal, nu era lăsat pe dinafară.
Din când în când, Elena se oprea în lumina blândă, cu mâna pe burta rotundă, privind cum copiii aleargă împrejurul casei, cum Sile se ocupă de grădină, iar Vasilescu țesea povești tăcute printre flori. Toamna se așternea liniștită, iar de undeva, de sus, probabil că și Gabi zambea.
Pentru că acolo, pe strada lor, moștenirea nu însemna doar o hârtie cu acte, ci o familie crescută din bunătate. Iar atunci când perdelele serii cădeau, Elena știa: fiecare suflet salvat e, de fapt, cea mai sigură moștenire pe care ți-o poți dori vreodată.
