Băieți, pescuitul poate aștepta, zise Victor, aruncând în plasa de pește. Trebuie să salvăm sărăcănelul.
Victor conducea barca de pescuit pe apele line ale Mării Negre, lângă portul Constanța, iar la bord avea un grup de turiști din București, cu undițele scoase și ochii sclipind de nerăbdare. Ziua era perfectă: soarele ardea blând, briza adia încet, și peștele mușca ca și cum ar fi fost la petrecere.
Domnule Victor, și acolo e ceva ce se mișcă? strigă dintr-o dată unul dintre turiști, arătând spre orizont.
Capitanul încruntă și se uită departe, în apă:
Parcă e o pasăre nu, ceva ciudat.
Când barca se apropie, toți se uitară uimiți unii la alții. În mijlocul valurilor, aproape că se afunda, se zbătea cu disperare un motan ud, roșcat și complet epuizat.
Vai, ce drăguț! scuipă Victor, clătinând din cap. Cum a ajuns aici, la un kilometru și jumătate de țărm?
Poate a sărit din barcă, bănuie un turist.
Sau curentul l-a tras, adăugă altul.
Motanul gemea slab și încerca să înoate spre barcă, dar forțele îi scădeau la fiecare mișcare.
Băieți, pescuitul poate aștepta, repetă Victor și se apropie cu plasa. Hai să-l scoatem de aici.
Ridicarea lui nu fu ușoară: animalul se sperie, zgâria, sățea dintr-o parte în alta. În cele din urmă îl împinse spre plasă și-l scoase cu grijă la bord.
Bătrânul ăsta e complet epuizat, oftă Victor, înfășurându-l într-o geacă veche. Câtă vreme a stat în apă?
Motanul se strecură într-un colț al punții, ochii lui strălucind de teamă, blana udă stânjenind în toate direcțiile.
Ce frumos, exclama o femeie dintre turiști, cu glasul tremurat. E încă tânăr.
Trebuie să-l ducem la veterinar, interveni Victor, îngrijorat. Cine știe câtă apă a înghițit.
Veterinarul, un domn cu păr cărunt din Constanța, îl examină și le transmite liniștea:
Este sănătos, doar deshidratat și speriat. Îi ia zece zile de odihnă și va fi ca nou.
Poate ar trebui să căutăm stăpânii lui? întrebă Victor.
Putem pune un anunț, dar pe înțelesul meu pare că este vagabond. Pare să fie un strălucit de pe stradă.
Victor îl duse acasă. Soția lui, Mădălina, îl întâmpină pe noul oaspete cu căldură:
Uite-l, ce firav! Hai să te hrănim bine!
În primele zile, motanul se ascunde sub canapea, ieșind doar să mănânce. Apoi, treptat, începe să exploreze noua casă. După o săptămână, deja torsă când Mădălina îl mângâie pe spate.
Știi, spuse Victor către soție, poate-l lăsăm să rămână cu noi? E puțin probabil să găsim stăpânii.
Sunt de acord, zâmbi Mădălina. De mult visam să avem o pisicuță. Cum îl vom numi?
Norocos, răspunse Victor pe loc. Nu oricui i se întâmplă să iasă scăpat din mare.
Motanul, la auzul noului nume, ridică capul și dăună un mieunat tare, parcă aprobând alegerea.
Un lună trecu și Norocos deveni pe deplin membru al familiei. Îl întâlnea pe Victor la ușă, se încălzește în poala Mădălinei și cere peștele de pe blat cu ochii plini de șiretenie. Încă evită apa, chiar și la bolul lui de mâncare, se apropie cu prudență.
Probabil are o traumă psihologică, povestea Mădălina vecinelor. După așa ceva nu e de mirare.
Sau poate e destinul ce a aranjat totul, interveni vecina Tereza Mihăilescu. S-a aruncat chiar la noi.
Victor îl mângâie ușor pe ureche:
Poate chiar destinul. Bine că am decis să venim la pescuit în acea zi, că altfel…
Motanul se freacă de mână și toarce mulțumit, parcă spunând: Totul e bine, sunt al vostru de acum, pentru totdeauna.
Și Victor cu Mădălina înțeleg nespus că salvarea întâmplată a adus în viața lor o bucurie neașteptată. Uneori un gest de ajutor în clipa potrivită se transformă în cea mai fericită întorsătură a norocului. Uneori salvarea nu apare acolo unde te aștepți, iar norocul adevărat înoată spre tine. Cel mai important e să nu ratezi momentul când cineva are nevoie de tine.
Pentru că în acele clipe intră în viață ceva nou, o iubire neașteptată. Și chiar dacă începutul a fost agitat, cele mai puternice legături se nasc în vremuri grele.
Dacă vrei să nu ratezi povești ca aceasta, urmărește pagina noastră și lasă un comentariu cu gândurile tale!
