Bijuteria de familie
Nu! Nu mă mai bate la cap, mamă! O să fac oricum, orice ai zice!
Dorina, chiar nu înțeleg… De ce ai nevoie de asta?
Pentru că el intră în sală cu un minut înaintea mea! Pentru că nu mai pot să mă uit în oglindă! Pentru că, uite-așa, n-o să reușesc să-mi fac o viață normală! O să rămân singură, fără soț, fără copii! Mamă, chiar nu pricepi?! Dorina izbucni în plâns și aruncă peria de păr spre Mitrică, motanul care-și freca tacticos ghearele de perna brodată pe care fosta-i stăpână o pregătise, pe vremuri, pentru bunica.
Perna, minunat brodată de mâinile Dorinei, era destinată bunicii Paraschiva la bătaia cu polonicul de Sânziene, dar uriașa ceartă din familie, care împărțise clanul în două tabere ireconciliabile, o lăsase în dulap la Dorina. Trandafirii brodați cu multă răbdare pe catifea serveau acum drept teren de război pentru Mitrică, protejatul Dorinei, salvat pe vremuri din ghearele băieților lui tanti Margareta, care erau convinși că dacă animalul nu are stăpân, n-are nici cine să-l apere. Nu-i luaseră deloc în calcul pe Dorina, cu mapă de partituri sub braț și ochi blegi dar voință de oțel. Ce nu știa lumea: Dorina, deși părea delicată și visătoare, la dorința tatei făcuse trei ani de karate, avea centură neagră și pe rafturi o colecție de cupe care-i dădea dureri de cap la fiecare curățenie generală.
Cât ura ordinea și cum păcatul cel mare era praful depus pe mariile ei trofee, Dorina intra de-a dreptul în panică. Mama nu-i dădea voie să le ascundă, pe principiul că ele îi ridică fata moralul. Doar așa, poate doar așa, sportul îi fusese de folos când, la nevoie, îi pusese la punct pe teribiliști și rămăsese cu Mitrică mic, urâțel, jumulit și cu coada ca mătura, dar devreme acasă motan gras și convins că Dorina era slujnica sa pe viață. Așa gândea el: putea miorlăi și toarce la nesfârșit, în schimbul unui scărpinat după ureche.
În ziua când Mitrică și-a câștigat oficial locul în familie, Dorina venise de la conservator arțăgoasă și supărată. Se pregătea pentru un concurs la pian și parcă-i fugiseră toți neuronii din degete nu reușea să repete nimic, mai ales că de fiecare dată când apărea în sală colegul ei, Andrei.
Îl cunoștea pe Andrei de când lumea școală, liceu, acum și conservator dar după o vară în care nu se văzuseră și el lipsise pe motiv de treburi familiale, Dorina nu-și mai găsea cuvintele în fața lui. Când Andrei o îmbrățișa, într-o doară, povestind ceva vesel grupului, Dorina paraliza de fericire și ar fi stat așa veșnic, sub palma lui caldă, pe umăr.
Altădată i-ar fi tras una, amical, după ceafă, dar, de data asta, n-a vrut. Voia să stea așa, pur și simplu, să nu spună nimic, să nu gândească nimic doar să simtă.
Sigur că, atunci când Andrei a zburat mai departe, fluturând partitura și anunțând că revenirea lui e evenimentul anului, Dorina s-a certat pe ea însăși: Fă, tu ești zdravănă?!
Sentimentul apărut, la care nici nu visa, nu i-a dat pace. Privea cu coada ochiului spre prințul cu păr vâlvoi și, deodată ce-i surprindea privirea, lăsa rușinată ochii în podea.
Era atât de chinuitor și totodată frumos. Pe de o parte, ar fi vrut să-i spună tot. Pe de altă parte, îi era frică. Era de-ajuns să se gândească la o eventuală discuție și simțea că leșină, iar mâinile îi înghețau și nu mai putea să cânte.
Nu-i spunea nimănui. Considera că mama nu ar putea înțelege. Sau poate așa i se părea oricum, nu conta. Să-și mărturisească mamei prima dragoste? Mission: Impossible.
Cu mama avea relația clasică moldovenească. Se iubeau de se luau cu dureri de rinichi, dar niciuna nu știa să cedeze când era cazul. Și-atunci Când izbucnea câte un scandal, nu zburau farfurii prin bucătărie nu, în familia lor se dezbăteau în surdină. Se trântea ușa ușor, se instala liniștea mormântală.
O culturică anihilare reciprocă! zicea bunica Paraschiva, cât timp nu erau dușmance după, adăuga: O treabă de o prostie fenomenală!
Dorina era de-acord cu bunica, dar nu reușea să schimbe tradiția, așa că o ducea mai departe. Oricum, era cea care făcea de obicei primul pas spre împăcare.
Știa fără dubii că mama ei o iubea cu disperare. Că Albina Grigoreanu pentru fiică-să era-n stare de orice sacrificiu, chiar s-o închidă-n borcan, să nu prindă vreo răceală de la lume.
Albina o creștea cu grijă old-school. Practic, Dorina, în afară de casă, conservator și rare ieșiri la munte sau la soră-sa măritată la Piatra Neamț, nu cunoștea lumea. Nici tabere, nici excursii, nici prieteni de la școală. Prieteni? Râzi tu, râd și curcile! Nici vorbă, în afară de Ana, preferata mamei, și de Doru, despre care toată lumea spunea: Ce pereche frumoasă ar fi fost!
Ana era așa, mai răutăcioasă, mereu cu porecle usturătoare, iar Doru reușise din prima zi să-i smulgă capul ursulețului preferat. Când i s-a plâns mamei, aceasta a oftat cu glas teatral și a încercat s-o consoleze.
Albina, n-o strica pe copilă! scăpa o vorbă bunica Paraschiva, ținând-o strâns la piept pe Dorina. Las-o să aleagă! O să-i iei tu acum totul, și apoi toată viața se va simți defectă!
Margarita Paraschivovna, lăsați-mă cu filozofiile! Atâta timp cât e la mine sub acoperiș, eu aleg pentru ea!
Să vezi tu să nu se întindă perioada asta până la pensie! încheia bunica.
De ce și-a amintit discuția asta mai mult decât altele, Dorina nu știa. Dar i-a rămas întipărită și, de fiecare dată când mama era prea insistentă, răspundea:
Mama! Eu nu-s mobila ta din sufragerie!
Normal, Albina se supăra.
În loc să-ți pornească și ție mintea, repeți papagalicește ce auzi!
Păi, dacă tot trebuie să am minte, de ce să n-o folosesc?!
Atunci, iarăși tăcere asurzitoare.
Cu bunica n-a mai vorbit, după marele scandal de familie. Cine-a fost vinovat, cine nevinovat, nici nu conta: toți au greșit! Bunica, care în toată durerea a acuzat-o pe mamă, că și-a făcut de cap când era gravidă, mama, care ridica casa în noapte cu accesele de furie și plânsete pe jos toată casa pe vârfuri, încercând s-o protejeze pe Albina, dar nu s-a putut. Sarcina a pierdut-o târziu. N-au mai căutat cauza vină are lumea toată, spunea Albina. Doar Margarita Paraschivovna a zis răspicat ce are de zis, cu ochii de doctor și bunică. Și, după discuția asta, nora nu a mai iertat-o.
Tatăl Dorinei încercase să pună pace, dar, văzând că se încăpățânează două vulcani unul în fața celuilalt, a renunțat și a lăsat timpul să le stingă nervii. Durează și azi.
Dorina o ducea groaznic fără bunica, dar nu putea să-i calce peste voință mamei sale. Albina, după tot ce trăise, se agățase de fiică, găsindu-și în Dorina pilonul vieții.
Mama, de ce n-ați mai încercat, dacă tot îți doreai atât de tare un fiu?
A pus întrebarea o singură dată. Albina s-a uitat la ea de parcă a străpuns-o și Dorina a înțeles că acest subiect e mai periculos decât orice taifun. Niciodată să nu-l mai atingă.
Bunica ar fi fost singura căreia i-ar fi spus tot, dar nu mai era. Vânduse apartamentul, își luase casă la Orhei și plecase acolo, să-i liniștească măcar pe unii.
Mai știa Dorina că tatăl merge de două ori pe an la Orhei și mama accepta, dar pe Dorina n-o lăsa cu el.
Să nu mi-o întoarcă împotriva mea prea mult!
Situația asta o enerva pe Dorina. Dar nu voia ea să o rănească și ținea să facă ce putea ca ai ei să fie, măcar din partea ei, fericiți.
Ținea ascunsă fotografia bunicii într-o carte și, când mama nu vedea, o privea cu duioșie. Fotograful reușise s-o facă pe Paraschiva Parcă să pară minusculă, ba chiar să-ți vină să plângi privind portretul.
Nasa, vestita bijuteria de familie. Mare, apăsat, revoltător de frumos Dorina se oprea la mare. Nu vedea nimic frumos la această piesă din dotare.
E gigantic! exclamase Ana, reapărută ca din pământ după zece ani, cu unghii de gel și breton tapat, încercând să atingă vârful nasului Dorinei, Iartă-mă, dar e ca la carnaval! Băi, cum reușești să săruți pe cineva așa? Nu-mi spune că n-ai pupat vreodată? O, Doamne, Dorina, tu vorbești serios? Nu se poate! De ce nu recunoști? Ai spus tot cu tăcerea ta! N-ai avut niciun iubit? Ai 20 și Doamne păzește!
Nici acum nu știa cum și-a stăpânit nervii. O apuca s-o tragă de păr nițel, numai cât s-o trezească la realitate.
Cine era Ana s-o judece? Prietenă n-a fost, colegă de suferință nici atât, locuia cu părinții de ani buni la Madrid și venea rar în țară. Și când a venit, mama, nu se știe ce s-a gândit, a adunat-o la masă exact când Dorina nu voia.
Fata mea, nu se poate, atâția ani nu v-ați văzut!
Și încă vreo douăzeci era perfect! Pentru ce, mamă?
Pentru tine! Mai târziu o să-mi mulțumești!
Evident, i-a mulțumit Dorina, în gând, în cele mai diplomatice cuvinte de care era capabilă. Dar hotărârea luată în acea seară era poate prima decizie cu adevărat adultă din viață:
Eu îmi fac rinoplastie!
Nu! Albina, cu ochii ieșiți, privi lung la Dorina. Nu te las! Pentru ce?
Mamă, degeaba-ncerci. Tata deja a zis că mă-nțelege. Eu asta vreau!
Nu te încumeta șopti îngrozită mama, abia auzit.
A urmat o sesiune zdravănă de plânsete și fiecare-a mers la ale sale. Albina s-a zbătut până-n zori, iar răspunsul cel mare a venit către dimineață, mai limpede ca niciodată: grăbită l-a trezit pe soț, i-a cerut numărul Paraschivei și, în două ore, Dorina era cu biletul de Chișinău-Orhei la mână.
Albina o duse la autogară, și, la despărțire, îi șopti la ureche:
Fată, facem multe nebunii în viață și pierdem acolo unde am putea câștiga. Nu repeta greșelile mele! Și ține minte cât te iubesc. Chiar dacă nu pare mereu, să nu uiți tu ești viața mea, mai presus decât orice pe lumea asta!
Dorina n-a putut decât să dea din cap și, strângând-o în brațe pe mamă, a urcat în autocar. O aștepta bunica, iar asta era, acum, tot ce conta.
Paraschiva a întâmpinat-o ca după zece ani de război. Abia după două zile, când emoțiile s-au domolit, s-au așezat să vorbească omenește.
Dorina, ce-i cu nebunia asta de a-ți tăia nasul? Mama ta s-a trezit femeie adevărată într-o zi și tu ai să-i urmezi exemplul?
Nu știu. Poate pentru că vreau să-mi curăț imaginea din oglindă cu un bisturiu.
Ești frumoasă foc! Un fard-două, și gata! zâmbi bunica.
Ba nu, Paraschiva, și tu?!… Eu arăt ca un Pinocchio!
Cine ți-a spus așa prostie?
Cei cu gură mare.
Dorina mușcă buza ca să nu plângă, amintindu-și de Ana, mereu aranjată și curtată de băieți ca braga la sărbăturile de oraș.
Ei nu-s oameni, Dorina! Sunt nedumeriri pe care Dumnezeu le-a uitat de corectat. Nici o femeie nu e perfect mulțumită cu ce-i dă oglinda! Arată-mi una fericită, să-l anunțăm pe Cartea Recordurilor!
Să mă înscriu și eu, cu cel mai impunător nas?! Aș câștiga, pariez!
Stai puțin! bunica s-a ridicat din fotoliul adânc, s-a dus solemnă după albumul de fotografii cu copertă din catifea albastră.
Uite!
Ce-i asta?
Asta-i partea din familie care a trăit și a iubit cu bijuteria asta la purtător. Toate au avut copii, nepoți, iubire și zile frumoase. Chiar când au venit necazuri, cum a fost cu mătușa Frosa, despre care ți-am zis a supraviețuit pogromului pentru că o femeie i-a salvat fata cu prețul bijuteriilor familiei. Fata, mătușa ta Frosa, era chirurg și salva vieți, cu o mască specială ca s-o-ncapă nasul! îi arătă poza cu femeia impunătoare, cu pălărie largă: Frosa l-a iubit pe un bărbat bolnav ani de zile, a stat cu el până la capăt, și a fost fericită. Toate ale noastre au dus numele familiei și bijuteria asta. Și toate au trăit cu folos!
Apoi, bunica scoase o cutie mică, sculptată.
Ăsta e pentru tine, l-a lăsat Frosa. Fiecare fată din familie primește ceva la rândul ei. Cerceii aceștia sunt lucrați de fratele străbunicului meu mare bijutier la Iași. Vezi? Liliac, de la Lilia, soția lui. Aceștia-s ai tăi.
Bunico! Asta-i adevărata bijuterie de familie!
Ca și nasul tău, fata mea! Imaginează-ți că zic acum că lucrarea asta-i demodată! Și că o dau la topit, să port flecuștețe, dar fără suflet și poveste?…
Dorina a strâns pumnul pe cutie și a clătinat din cap.
Nu-i corect!
Atunci, atenție ce spui lui Dumnezeu despre ce-a făcut cu tine! Acum hai, povestește-mi despre Andrei. Cum e băiatul?
Bunico! De unde știi?!… Dorina se făcu stacojie.
Am fost și eu tânără, crezi că n-am suferit?
Au vorbit până noaptea târziu. Dorina și-a deschis sufletul, simțindu-se, pentru prima oară după mult timp, ușurată de bariere. Acum avea cu cine să împartă cele mai ascunse gânduri.
A doua zi bunica făcea bagajul.
Te duci undeva, mamă Paraschiva?
A venit vremea să adun piatra risipită, Dorina. Am greșit mult. E timpul să văd față-n față cu mama ta.
Hotărârea bunicii era atât de clară că Dorina n-a zis nimic. I-a chemat taxiul la gară și a ajutat-o la geamantan.
Mai târziu, Dorina, îmbrățișându-l pe motanul Mitrică, asculta glasuri șoptite în bucătărie. Voia și nu voia să intervină. Era conștientă că începutul păcii era mai prețios decât orice bijuterie adevărată fragil și de preț ca munca unui bijutier.
Un an mai târziu, Albina, cu burta destul de rotundă de la un nou copil în drum, s-a ridicat încet, când stilistul și-a terminat opera la fiică-sa, și, ajustând cerceii cu flori de liliac la urechile Dorinei, a fixat voalul și, pe sub mâini, a întrebat:
Ești pregătită?
Într-o clipă… să-mi pudrez puțin bijuteria de familie! răspunse Dorina zâmbind în oglindă.
Privindu-se, și-a amintit cum l-a întrebat pe Andrei, viitorul mire, dacă e deranjat cumva de înfățișarea ei.
Absolut deloc, Dorina! Ești perfectă! De ce întrebi?
Mirarea lui a fost atât de sinceră, că Dorina nu s-a putut abține să nu strângă ochii de fericire.
Un zâmbet fugar, o sclipire sub gene, și două mâini subțiri ce l-au înconjurat pe prințul muzicant, abia devenit laureat la un festival internațional.
Așa, pur și simplu, iubitul meu. Așa, pur și simpluÎn camera luminoasă, plină de flori și râsete reținute, Dorina a tras adânc aer în piept. De după ușă, s-a auzit clinchetul de pahare bunica și mama, așezate pentru prima dată la aceeași masă după mulți ani, povesteau cu voci joase și împăcate. În prag apăru tatăl, mai emoționat ca oricând, cu fața luminată de mândrie.
Fetito, s-a umplut biserica. Andrei te așteaptă!
Dorina și-a atins nasul cu vârful degetelor, apoi cerceii de la bunica simbolul unei neîntrerupte iubiri peste generații. De-acum, ducea cu ea toate poveștile, temerile, curajul celor care au ales să fie fidele lor însene, nu oglindii ori celor ce aruncă vorbe fără greutate.
Cu fiecare pas spre prag, trecutul și traumele se descâlceau, lăsând loc promisiunii că povestea lor nu s-a irosit în van. Când a ieșit în lumina soarelui, bucuria a cuprins-o deplin: în jur, chipuri dragi, zâmbetul mamei, ochii umezi ai bunicii, râsul cald al lui Andrei.
Momentul acela a rămas pentru Dorina cea mai scumpă podoabă nu bijuteria moștenită sau nasul ridicat cu mândrie, ci împăcarea cu sine și cu ai ei, aurul adevărat după care râvnesc toți într-o viață omenească. Iar când, traversând aleea spre altar, florile de liliac s-au scuturat peste ea ca o binecuvântare, Dorina a știut c-a ales, în sfârșit, să trăiască după chipul inimii sale.
Și, de acolo înainte, n-a mai fost nimic ce ar fi putut s-o facă să-și coboare privirea.
