Ieri, am mers la gara din Chișinău, era o zi de miercuri, liniștită și cu puțină lume în tren. Pe la mijlocul drumului, s-a urcat o bătrână care mi-a părut de parcă mergea direct spre ograda ei din sat, așa cum fac mulți din oraș când se duce primăvara spre pământul lor. M-am gândit imediat la Elena, soția mea care s-a dus prea devreme. Noi tot ne urcam în trenul spre Călărași și mergeam la parcela noastră cu zarzavat, dar după ce s-a îmbolnăvit, n-am mai pus piciorul acolo, fiindcă mă apăsa singurătatea și dorul.
La un moment dat, trenul a oprit în stația centrală, iar bătrâna s-a uitat spre mine și mi-a zis exact cu aceleași cuvinte pe care le spunea Elena în fiecare primăvară: O să fie o zi tare frumoasă, cu soare. O să avem timp să facem ceva bun. M-am simțit de parcă mi-a trecut un fior prin tot trupul. Am dat din cap și am început să vorbim despre cât de slabă a fost recolta de roșii anul ăsta, despre iarna rece care nu ne-a lăsat în pace și despre ce sperăm să se întâmple la anul.
Când am ajuns la stația de autobuz de la marginea satului, mi-am dat seama că nu întâlnisem niciodată femeia asta, deși parcă mă cunoștea de-o viață. Am mers împreună până la un drum de pământ, apoi ne-am despărțit. Ajuns la ogorul meu, am văzut că era plin de iarbă, buruieni, că n-am mai avut grijă de el de când a plecat Elena. Totuși, discuția cu bătrâna m-a încurajat și am simțit că e momentul să mă apuc iar de treabă.
Cu energie nouă, am luat sapa, am smuls buruienile, am răscolit pământul parcă simțeam că pământul îmi răspunde. Mi-a venit să nu mai vând terenul, să mai stau și să mă bucur de rodul mâinilor mele. Am făcut pauză pe banca veche, am mâncat un sandviș cu brânză și am băut ceai din termos. Florile mele de gălbenele mi-au adus aminte de Elena; merele de sub mărul plantat de ea erau coapte și ispititoare. Parcă era o clipă din altă viață.
De atunci mi-am propus să vin mai des la parcelă, să nu mă mai las cuprins de melancolie. La cules de bureți prin pădure, parcă s-a ridicat un nor de pe sufletul meu. M-am gândit că munca la pământ îmi dă sens și bucurie.
La întoarcere am dat iar de bătrâna din tren, în stația de la Orhei. Am împărțit niște mere și am râs despre cum ne chinuiem fiecare cu munca la ogor. Mi-a spus că am încă multă viață înainte și că trebuie să văd în orice lucru o bucurie mi-a dat pofta să continui. La coborâre, am zâmbit la apus, cu sufletul ușurat, ca și cum Elena mi-ar fi lăsat un semn că totul o să fie bine.
