Ilie călătorea cu trenul spre Vaslui într-o miercuri liniștită, iar vagonul era cam prăfuit, dar cu destule locuri libere nimeni nu se grăbea să ajungă la câmp la ora aceea. O bătrână cu broboadă și sacoșă de rafie a urcat și s-a așezat lângă el; se vedea de la o poștă că merge la grădină, exact ca Ilie și ceilalți din tren. Ilie, cu ochii închiși, se lăsa pradă amintirilor despre răposata lui nevastă, Florica. Mereu mergeau împreună să dea apă la roșii și să plivească la ceapă, dar de când ea s-a prăpădit, n-a mai călcat pe la parcelă, sufletul lui era ca un bec stingându-se la țară plin de melancolie și singurătate.
Când trenul a oprit în gara Bârlad, bătrâna i-a spus, cu voce caldă și o privire șugubeață: Azi o să fie o zi frumoasă, cu soare. O să avem timp să facem ceva bun. Ilie a simțit fiori pe șira spinării exact cuvintele pe care le spunea Florica, de parcă destinul i-ar fi trimis-o. S-a încruntat ușor, dar a dat din cap, așa ca la biserică, și au început să-mi povestească despre recolta slabă de cartofi, despre iarna grea care aproape că le-a înghețat pivnița și despre speranțele pentru anul viitor să dea Domnul!
La stația de autobuz rural, Ilie a rămas uimit că nu o întâlnise niciodată pe această muiere, deși părea cunoscută. Au mers împreună câteva drumuri, apoi s-au despărțit: el la parcela lui, ea la ale ei. Ajuns în sfârșit pe teren, Ilie a găsit livada și grădina năpădite de urzici și pir, de parcă natura ar fi vrut să-i demonstreze că nu iartă pe nimeni. Dar dialogul cu bătrânica din tren îi ridicase moralul; simțea că poate să răzbată, măcar ca mititelul la grătar.
Cu energie revigorată, a pornit să sape la straturi, să smulgă până și cea mai încăpățânată buruiană. Satisfacția de a vedea pământul afânat și negru l-a făcut să se răzgândească: nu vinde terenul nici dacă îi dă cineva un sac de lei moldovenești. Și-a luat pauză pe bancă, a scos sandvișul cu salam de casă și ceaiul de mentă, privindu-și coroana florilor galbene și merele dulci de sub mărul tinerel ce amintiri plăcute de pe vremea Floricăi!
Ilie parcă avea o altă față, strălucitoare, și și-a promis să vină mai des la parcela lui; culegea ciuperci la marginea pădurii și simțea că îi dispare norul cenușiu de deasupra sufletului. Munca la țară îi aducea fericire și îi dădea un rost, nu ca la oraș, unde viața trece fără parfum de busuioc.
Pe drumul de întoarcere, s-a intersectat din nou cu bătrâna din tren. Au împărțit merele, au râs de necazurile lor la munca pământului că nu-i ușor, dar măcar e sincer. Femeia l-a încurajat cu vorbe moldovenești: Mai ai multă viață înainte, Ilie. Pricopsește-te cu bucurie, că de necazuri nu scapi, dar nici nu trebuie. Când a coborât la stația sa, Ilie a zâmbit la soarele ce apunea peste Vaslui, simțindu-se mulțumit. Tristețea se dusese, ca un porumbel de pe acoperiș și cine știe, poate mâine Florica îi trimite alt semn.
