„Chiftelele tale nu le-ar mânca nici un câine,” râde bărbatul și aruncă mâncarea. Acum mănâncă la cantina pentru oamenii fără adăpost, pe care o finanțez.
Farfuria cu cina zboară în coșul de gunoi. Sunetul ascuțit al porțelanului împotriva plasticului mă face să tresar.
„Nici un câine nu ți-ar mânca chiftelele,” rânjește el, arătând spre câinele care își întoarce demonstrativ capul de la bucata oferită.
Mihai își șterge mâinile de șervetul scump de bucătărie pe care l-am cumpărat special ca să se asorteze cu mobila nouă. E mereu obsedat de detalii când vine vorba de imaginea lui.
„Rodica, ți-am spus. Niciun fel de mâncare de casă când aștept parteneri de afaceri. Arată a sărăcie.”
Scuipă cuvântul ca și cum i-ar lăsa un gust stricat în gură.
Îl privesc: cămașa perfect călcată, ceasul scump pe care nu și-l scoate niciodată, nici măcar acasă. Și pentru prima dată după ani de zile nu simt furie, nici nevoia să mă justific. Doar o răceală pătrunzătoare, înghețată.
„Vin într-o oră,” continuă el, fără să-mi observe starea. „Comandă fripturi de la Miorița. Și salata cu fructe de mare. Și fă ceva cu tine. Îmbracă rochia albastră.”
Privirea lui îmi alunecă peste corp.
„Și ridică-ți părul. Coafura asta te face să arăți ieftin.”
Dau din cap fără să scot un cuvânt. O mișcare mecanică.
În timp ce el dă ordine asistentului la telefon, adun încet cioburile farfuriei. Fiecare ciob e la fel de tăios ca vorbele lui. Nu încerc să-l contrazic. La ce bun? Toate încercările mele de a deveni „mai bună pentru el” se termină cu umilință. Cursurile mele de somelier le ridiculizează drept „hobby pentru gospodine plictisite”. Încercările mele de decorare le numește „lipsite de gust”. Mâncarea mea, în care nu pun doar efort, ci și ultima speranță de căldură, ajunge la gunoi.
„Da, și ia un vin bun,” spune el în telefon. „Dar nu acela pe care l-a degustat Rodica la cursuri. Unul adevărat.”
Mă ridic, arunc cioburile și îmi privesc reflexia în cuptorul întunecat. O femeie epuizată, cu privirea stinsă. O femeie care a încercat prea mult timp să fie o piesă de mobilier comodă.
Merg în dormitor. Dar nu pentru rochia albastră. Deschid dulapul și scot o valiză.
Mă sună două ore mai târziu, când m-am instalat deja într-un hotel ieftin la marginea Chișinăului. N-am mers la prietene intenționat, ca să nu mă găsească imediat.
„Unde ești?” Vocea lui e calmă, dar sub calm pândește o amenințare. Așa cum un chirurg privește o tumoră înainte s-o scoată. „Oaspeții au ajuns, dar gazda lipsește. Nepoliticos.”
„Nu vin, Mihai.”
„Ce înseamnă nu vii? Te-ai supărat din cauza chiftelelor? Rodica, nu te purta ca un copil. Întoarce-te.”
Nu cere. Poruncește. Convins că vorba lui e lege.
„Depun actele de divorț.”
Tăcere la celălalt capăt. În fundal aud muzică în surdină și clinchet de pahare. Seara lui continuă.
„Am înțeles,” spune în cele din urmă, cu o batjocură înghețată. „Vrei să arăți caracter. Bine. Joacă independența. Să vedem cât rezisti. Trei zile?”
Închide. Nu crede. Pentru el sunt doar un obiect care a cedat o clipă.
O săptămână mai târziu ne întâlnim la biroul lui. Stă la capătul unei mese lungi, lângă el un avocat cu obrazul ras și chip de jucător de poker. Vin singură. Intenționat.
„Ei, te-ai dezlănțuit?” Mihai zâmbește superior. „Sunt gata să te iert. Dacă îți ceri scuze, desigur.”
Pun actele de divorț pe masă, fără un cuvânt.
Zâmbetul îi dispare. Îi face semn avocatului.
„Clientul meu,” începe acesta cu voce blândă, „este dispus să facă o concesie. Având în vedere instabilitatea emoțională și lipsa veniturilor.”
Îmi împinge un dosar.
„Mihai vă lasă mașina. Și este dispus să vă plătească întreținere timp de șase luni. O sumă mai mult decât generoasă. Ca să vă puteți închiria o locuință modestă și să găsiți de lucru.”
Deschid dosarul. Suma e umilitoare. Nici măcar firimiturile de la masa lui, ci doar praful de sub masă.
„Apartamentul rămâne, desigur, al lui Mihai,” continuă avocatul. „A fost cumpărat înainte de căsătorie.” Afacerea îi aparține. Bunuri comune nu există. „Dumneavoastră n-ați lucrat.”
„Am avut grijă de casă,” spun încet, dar ferm. „Am creat un cămin în care se întorcea. I-am organizat recepțiile care l-au ajutat să încheie afaceri.”
Mihai pufnește.
„Cămin? Recepții? Rodica, nu te face ridicol. Orice gospodină ar fi făcut asta mai bine și mai ieftin. Ai fost doar un accesoriu drăguț. Care, apropo, s-a devalorizat serios în ultima vreme.”
Vrea să rănească. Și reușește. Dar nu cum a intenționat. În loc de lacrimi, în mine clocotește furia.
„Nu semnez asta.” Împing dosarul deoparte.
„Tu nu înțelegi,” intervine Mihai și se apleacă în față. Ochii i se strâng. „Asta nu e o ofertă.”
E un ultimatum. Ori accepți și pleci tăcut, ori nu primești nimic. „Am cei mai buni avocați. Vor dovedi că ai trăit doar de pe urma mea. Ca o parazită.”
Savurează cuvântul.
„Fără mine ești nimic. O nulitate. Nici măcar chiftele nu știi să faci cum trebuie. Cum vrei să faci față în instanță?”
Îl privesc. Și pentru prima dată după ani de zile nu-l mai privesc ca soție, ci ca pe o străină. Și nu văd un bărbat puternic, ci un băiat speriat, îngâmfat, disperat să nu piardă controlul.
„Ne vedem în instanță, Mihai. Și da, nu voi veni singură.”
Mă ridic și plec, simțindu-i privirea arzătoare, plină de ură, în spate. Ușa se închide în urma mea și taie trecutul. Știu că nu va accepta pur și simplu. Va încerca să mă distrugă. Dar pentru prima dată în viață sunt pregătită.
Procesul e rapid și umilitor. Avocații lui Mihai mă prezintă ca pe o parazită infantilă care vrea să se răzbune după o ceartă dintr-o „cină nereușită”.
Avocata mea, o femeie mai în vârstă, calmă, nu protestează. Ea doar prezintă dovezi: chitanțe, extrase de cont, acte.
Chitanțele pentru ingredientele cinei „nepotrivite”, facturile pentru curățătoria costumelor lui înaintea întâlnirilor importante, biletele la evenimentele la care își făcea relații – toate plătite de mine.
E o muncă migăloasă, anostă. Nu ca să dovedesc contribuția mea la afacere, ci doar un singur lucru: nu sunt o parazită. Eu.
