Ion întotdeauna a fost fascinat de bunicul său, Gheorghe. Eu, mama și tata locuiam împreună cu bunicul din partea mamei într-o casă mare de familie. Noi aveam partea principală, iar bunicul – o cămăruță separată.
În fiecare duminică, ne adunam toți la cină. Bunicul Gheorghe sublinia mereu importanța acestei tradiții.
O conversație dramatică m-a marcat adânc, pe când aveam 7 ani.
– Maria, plec de la tine. Am întâlnit o altă femeie. Iartă-mă, dacă poți. Plănuiesc să încep o viață nouă în această casă, așa că ai o săptămână să îți găsești alt loc.
Cuvintele tatălui meu mi s-au părut extrem de reci. Mama nu și-a putut stăpâni lacrimile. Șiroaie i se prelingeau pe obraji, în timp ce își împacheta lucrurile și forma numărul bunicii, anunțând-o că va veni în curând la ea.
Dar bunicul, punând lucrurile mamei la loc, a spus:
– Maria, nu voi permite să-ți pierzi casa! Strânge-i repede lucrurile acestui netrebnic.
– Ce? Aceasta este casa mea, am dreptul să locuiesc aici cu noua soție!
– Încearcă. Ți-am spus să-ți faci bagajele și să-ți găsești altundeva un loc, – a adăugat aspru bunicul, privindu-l cu severitate.
– Nu degeaba te numesc vrăjitor în sat!
– Sunt clarvăzător, nu vrăjitor. Și intuiția nu mă înșală.
Bunicul a spus către mama:
– Am visat mereu să am o fiică, și iată, Dumnezeu mi te-a dat. Rămâi aici cu băiatul, sunt mereu alături.
Tatăl a plecat și nu l-am mai văzut. Am auzit că a plecat cu noua soție în străinătate.
Am crescut alături de bunicul meu, care mi-a fost ca un tată, deși foarte strict. Când greșeam, îmi dădea diverse treburi casnice.
Chiuleam de la școală – pășteam vacile. Îmi supăram mama – crăpam lemne.
La 20 de ani, am decis împreună cu prietenii să plecăm la mare. Mama era plecată într-o delegație și am decis singur – să plecăm. Când am început să-mi fac bagajele, bunicul a observat.
– Unde te duci?
– La mare. Nu mă lași?
– Nu vei ajunge în siguranță. Nu permit.
– Bunicule, sunt adult și pot lua decizii singur!
Mi-am luat lucrurile, dar picioarele nu mă ascultau. El continua să mă privească tăcut.
A doua zi, am aflat că autobuzul cu care trebuia să călătorim a avut un accident. Atunci nu am băgat de seamă, dar acum îmi dau seama – bunicul mi-a salvat viața, simțind pericolul.
Bunicul a plecat dintre noi acum câțiva ani. Adevărul e că nu am simțit tristețe, fiindcă era aspru.
Acum am familia mea, o fiică pe nume Maria, numită după mama mea. Într-o seară, am ieșit la săniuș. Deja se însera, iar eu insistam să plecăm, dar Maria dorea să mai coboare o dată pe derdelușul de lângă drum. Am fost de acord.
A alunecat prea repede și săniuța a fost îndreptată direct către drum. Atunci, inima mea a înghețat.
Deodată, săniuța s-a oprit ca de o barieră invizibilă.
– Maria, ești bine?
– Da, tati. Dar unde e bunicul?
– Care bunic?
– Cel care a ieșit în drum, a oprit săniuța și a spus că nu e bine să ne dăm aici. Mi-a spus că nu are rost să mă contrazic cu el.
Am înțeles că bunicul ne-a protejat cumva. El m-a învățat lecțiile vieții. Și îi sunt recunoscător pentru asta.
