Ion era mereu fascinat de bunicul său, Ilie. Tatăl meu, mama și cu mine locuiam cu bunicul din partea mamei într-o casă mare de familie. Noi ocupam partea principală, iar bunicul avea o cameră mică doar pentru el.
În fiecare duminică, ne adunam toți la cină. Bunicul Ilie sublinia mereu importanța acestei tradiții.
O discuție dramatică mi-a rămas în minte de când aveam 7 ani.
– Ana, plec de acasă. Am întâlnit o altă femeie. Îmi pare rău, dacă mă poți ierta. Plănuiesc să încep o viață nouă aici, așa că ai o săptămână să îți cauți alt loc.
Cuvintele tatălui meu mi s-au părut extrem de reci. Mama nu și-a putut stăpâni lacrimile, care îi curgeau liniștit pe obraji. A început să își facă bagajele și a sunat-o pe bunica, anunțând-o că în curând va ajunge la ea.
Luând lucrurile mamei înapoi, bunicul i-a spus:
– Ana, nu voi permite să pierzi casa! Mai bine strânge tu lucrurile acelui ticălos.
– Ce? Asta e casa mea, voi locui aici cu noua mea soție!
– Încearcă. Ți-am spus să pleci și să îți găsești alt adăpost, – a adăugat bunicul cu o privire hotărâtă.
– Nu e de mirare că te numesc vrăjitor în sat!
– Sunt un prezicător, nu un vrăjitor. Iar intuiția nu mă înșală.
Bunicul s-a întors către mama:
– Mereu am visat la o fiică, și iată că Dumnezeu mi te-a dăruit. Rămâi aici cu fiul, voi fi mereu alături de voi.
Tatăl a plecat, nu l-am mai văzut. Am auzit că a plecat cu noua lui soție în străinătate.
Am crescut alături de bunicul meu, care mi-a devenit ca un părinte, deși era strict. Când greșeam, mă punea să îndeplinesc sarcini casnice.
Am chiulit de la școală – pășteam vacile. Am supărat-o pe mama – tăiam lemne.
La 20 de ani, împreună cu prietenii mei, ne-am hotărât să mergem la mare. Mama era într-o delegație, așa că am decis de unul singur să mă duc. Când am început să îmi fac bagajele, bunicul a observat.
– Unde pleci?
– La mare. Nu mă lași?
– Nu vei ajunge pe drum. Nu îți dau voie.
– Bunicule, sunt adult și pot să iau decizii!
Am luat bagajele, dar picioarele parcă nu mă ascultau. El continua să mă privească tăcut.
A doua zi s-a primit vestea că autobuzul cu care trebuia să călătorim a avut un accident. Atunci nu am dat atenție, dar acum înțeleg — bunicul mi-a salvat viața, simțind pericolul.
Bunicul a plecat dintre noi acum câțiva ani. Sincer, nu am suferit, pentru că a fost sever.
Eu am acum o familie, o fiică pe nume Ana, numită astfel în onoarea mamei mele. Într-o seară, am mers cu sania. Era deja seară, iar eu insistam să plecăm, dar Ana voia să se mai dea încă o dată lângă drum. Am acceptat.
A alunecat prea repede și se îndrepta direct spre drum. În acel moment, inima mi s-a oprit în loc.
Deodată, săniuța s-a oprit, ca și cum ar fi lovit un zid invizibil.
– Ana, ești bine?
– Da, tati. Dar unde e bunicul?
– Ce bunic?
– Cel care a ieșit pe drum, a oprit săniuța și mi-a spus că nu e voie să mă dau aici. Mi-a zis ca nu are rost să mă contrazic cu el.
Am înțeles că bunicul ne-a protejat cumva. M-a învățat despre viață. Și îi sunt recunoscător pentru asta.
