Bună dimineața, prieteno! Îți povestesc cum a început ziua aceea, ca în fiecare altă dimineață, dar cu un plus de tensionare.
În afara ferestrei încă nu se arăta lumina, dar deja se auzea zgomotul șoptit al Bucureștiului care se trezea din somn. Am deschis ochii, m-am întins și l-am privit pe bărbatul ce dormea lângă mine pe Andrei. Stătea întins pe spate, brațul atârnat de pe marginea patului, fața relaxată ca a unui copil. În momente ca ăstea încercam să nu mă gândesc la certurile recente, la felul său ciudat de a se închide în sine, la cum începe să vină târziu de la lucru și să mă asigure că e totul în regulă, am multe treburi. Încercam să îi cred, să sper că lucrurile vor fi bine.
Bună dimineața i-am șoptit, atingându-i umărul.
El s-a tresăltat și a deschis ochii.
Deja? a murmurât, căscând. Te-ai sculat repede.
Vreau o cafea am zâmbit. Poate mâncăm și noi ceva la micul dejun?
Desigur a dat din cap, ridicându-se. Eu o fac eu.
Zâmbetul mi-a luminat fața. Era un gest rar, din partea lui, să se implice la treaba de casă. În ultima vreme nu făcea niciun lucru prin casă și credeam că e doar obosit. Dar azi părea… diferit. Prea atent. Prea zel de a face totul bine.
M-am dus la duș, iar când m-am întors, pe bucată de masă abia se ridica aroma cafelei proaspete. Andrei era lângă tejghea, turnând lichidul negru în cești. În una cea cu model de porțelan albastru, preferata mea a umplut cafea, iar în cealaltă, cu o crăpătură la mâner (cea pe care o folosea mereu bunica mea), a lăsat cupa goală.
Ți-am făcut cafeaua cum îți place mi-a zis, întinzând cupa. Cu o picătură de lapte și scorțișoară.
Mulțumesc am zâmbit, dar în același moment mi-a iritat nasul. Nu era mirosul cafelei. Ceva ascuțit, chimic cu o notă amară de migdale.
Am încruntat.
Ce e cu acest miros? E de la cafea?
Andrei a aruncat o privire rapidă la ceașcă.
Nu știu. Poate e un nou tip de măcinat? Sau laptele e vechi?
Am mirosit din nou. Amăciunea migdalelor. Îmi amintisem că, când eram mică, bunica spunea: dacă miroase migdale amare, e potasiu cianurat. La vremea aceea nu am crezut, dar am citit apoi la școală în manualul de chimie. Cianura are exact acel miros și este mortală.
Inima mi-a bătut ca nebună.
Andrei, ești sigur că nu te-ai încurcat cu ceva? am întrebat cât de calm puteam. Am alergii la anumite aditivi. Poate ar trebui să iau cealaltă ceașcă?
El a rămas gânditor pentru o clipă, apoi a zâmbit.
Lasă, e doar cafea. Bea cât e caldă.
Am încuviințat, dar pe coridor s-au auzit pași. Din camera mea a ieșit socra Maria Popescu. Era o femeie severă, cu ochi reci și cu obiceiul să remarce totul. Niciodată nu am înțeles cum să ne înțelegem. Ea credea că nu sunt potrivita pentru fiul ei, că sunt prea simplă, că nu se potrivește în familia noastră.
Bună dimineața a spus uscat, apropiindu-se de masă.
Bună, mamă i-a sărutat pe obraz Andrei. Am făcut cafea. Iată ceasca ta.
I-a întins cupa goală, crăpată.
Unde e cafeaua mea? a întrebat, încruntându-se.
Imediat o turn a răspuns Andrei, luând de la aragaz.
În acel moment socra a făcut ce mi-a salvat viața.
A luat rapid ceașca mea plină cu cafea și a spus:
Așteaptă puțin.
M-a privit cu dispreț.
Andrei a rămas fără glas. Ochii i s-au lărgit pentru o clipă. Ma privit, iar în privirea lui am zărit ceva înfricoșător. Nu panică. Nu furie. Ci… dezamăgire.
Ce mai faci, băiete? a aruncat socra, începând să bea din ceașca mea. Toarnă cafea și nu sta ca un morcov.
Andrei a turnat încet cafeaua în ceașca goală.
M-am așezat. Inima îmi bătea nebunește. Nu puteam să îmi desprind privirea de ceașca ce stătea în fața socrei, aceea cu mirosul de migdale amare.
E de calitate, a mormăit ea. Dar se poate bea.
M-am uitat la Andrei. Stătea cu ochii plecați, scobind cu furculița la o porție de omletă. Niciun cuvânt, niciun chip, niciun zâmbet.
După zece minute, socra a strâmbat brusc.
Ceva nu e în regulă cu stomacul a mormăit. Capul îmi este învârtit.
Vă simțiți rău? am întrebat, încercând să nu trădez panică.
Da, puțin a pus cupa jos. Parcă… parcă mă sufoc.
S-a ridicat, dar a clătinat imediat. Andrei a sărit în ajutor.
Mamă! Ce-ți se întâmplă?
Tu tu s-a uitat la el, ochii mari. Tu… ai vrut… să mă…
Și a căzut.
Am strigat. Andrei a alergat la ea, a început să strige la ambulanță, o țineă de umeri. Eu stăteam în beznă, totul se petrecea prea repede. Dar am înțeles un lucru: el voia să mă omoare. Iar ea a devenit victima în locul meu.
După douăzeci de minute a sosit ambulanța. Medicii au intrat, au examinat pe Maria. Unul dintre ei a mirosit din ceșcuță.
Are intoxicație cu cianură de potasiu a spus. Concentrație foarte mare. E în comă. Șansele sunt mici.
Andrei stătea palid și cutremurat.
Nu știu cum sa întâmplat doar am făcut cafea
De unde țineți cafeaua? a întrebat doctorul.
Din dulap e nouă, am cumpărat ieri
Arătați.
Am mers în bucătărie. Doctorul a deschis borcanul, a mirosit.
Aici nu e cianură. Deci cineva a înmuiat ceva în ceașcă sau în apă.
Poliția a venit în jumătate de oră. A început interogatoriul.
Sunteți ultima persoană care a atins ceasca a spus anchetatorul, privind spre Andrei. Și a turnat cafeaua.
Nu am făcut nimic rău! a strigat el. Îmi iubesc mama!
Iar pe tine? a întrebat anchetatorul, îndreptânduse spre mine.
Am tăcut.
După ce au dus pe Andrei pentru interogatoriu, am rămas singură în casă. Pe masă era aceeași ceșcuță. Am mers, am luat-o. La bază rămăsese o peliculă subțire, albicioasă. Nu am curățat-o. Am pus ceasca în plic și am ascuns-o în dulap.
Trei zile mai târziu socra a murit. Medicii au spus că nu a rezistat. Cianura a distrus celulele creierului în câteva minute.
La înmormântare, Andrei era palid, cu ochii umflați. Se ținea ca și cum ar fi fost vinovat. Dar eu nu vedeam durere în ochii lui, ci… ușurare.
După slujbă, sa apropiat de mine.
Ascultă a început, știu ce crezi. Dar nu am omorât mama. Eu voiam sa oprit, apoi a șoptit: Voiam să te ucid pe tine.
Nu mam mirat. Am înclinat din cap.
De ce?
Pentru că știi totul a răspuns el. Știi despre bani, despre asigurare, despre faptul că ești în datorii. Știi că jucam la cazinou și am pierdut tot. Și dacă pleci, vei lua jumătate din apartament. Dacă mor eu, primesc asigurarea: jumătate de milion de lei. Bani de care să încep de la zero.
Iar mama?
Ea a început să se teamă. Răsfoia mesajele mele. Amenința să-ți spună tot. Voiam să scap de tine dar nam prevăzut că mama va bea cafeaua.
M-am uitat la el, la omul cu care am petrecut cinci ani. La cel pe care lam iubit, la cel căruia iam pus speranțe și vise.
Ai fi ucis și pe mine am spus.
Da a răspuns el. M-aș fi făcut. Dar nu am vrut să moră și mama
Pleacă i-am spus. Pleacă din casa mea și nu te mai întoarce.
A plecat. Am închis ușa, am sunat avocatul. Am depus cererea de divorț, am înmânat ceasca la poliție. Expertiza a confirmat: în ceașcă erau urme de cianură de potasiu, iar amprentele erau doar ale lui Andrei.
Luna următoare a fost arestat. Procesul a durat trei săptămâni. El nu a negat că voia să mă omoare, dar a susținut că nu a planificat moartea mamei. Judecătorul a considerat că e o circumstanță atenuantă. Sentința: 15 ani în regim sever.
Mam mutat în alt oraș, am închiriat un apartament mic lângă lac. Miam cumpărat o cafetieră. Acum îmi fac singură cafeaua, doar naturală, fără scorțișoară, fără lapte. Și de fiecare dată când o beau, ascult cu atenție mirosul.
Pentru că migdalele amare nu sunt doar un miros. E un avertisment. E vocea instinctului care spune: Atenție, aici e moarte.
Nu mă tem. Doar devin mai precaută.
Uneori, noaptea, îmi apare în vis socra. Stă la ușă, ține ceasca și mă privește, nu cu ură, ci cu milă, și șoptește:
Ar fi trebuit să pleci mai devreme.
Mă trezesc în transpirație, merg la bucătărie, umplu un pahar cu apă, beau și privesc pe fereastră. E întuneric și liniște.
Dar știu că, dincolo de liniștea asta, sunt oameni care zâmbesc la masa ta, spun te iubesc și totuși gândesc: Cum ar fi să dispari?.
Nu mai cred în întâmplări. Nu în mirosul cafelei. Nu în dragostea care se îngheață dintr-o dată. Nu în bărbații care în zori încep să bage cafea.
Trăiesc. Respiri. Privesc înainte.
Dar nu voi uita niciodată dimineața când mirosul de migdale amare mia salvat viața.
**Epilog**
Au trecut doi ani. Am deschis o mică cafenea lângă lac, cu numele Migdale. Pe ușă scrie: Cafea cu suflet. Fără amărăciune.
Clienții mă întreabă de ce așa se numește.
Zâmbesc și le spun:
Pur și simplu îmi plac migdalele.
Le turn eu o ceașcă de cafea proaspătă, fără miros de pericol.
Dar dacă cineva îmi oferă cafea făcută de altcineva, refuz întotdeauna.
Pentru că odată am ales ceașca greșită și a fost asta ce mia salvat viața.
