Dimineața a început ca oricând. Pe lângă fereastră încă nu se zărea lumina, dar deja se auzea zumzetul orașului care se trezea din somn. Am deschis ochii, m-am întins și l-am privit pe bărbatul care dormea lângă mine pe Alexandru. Stătea întins pe spate, brațul atârnă de pe marginea patului, fața lui era relaxată ca a unui copil. În acele momente am încercat să nu mă gândesc la certurile recente, la distantarea lui ciudată, la felul în care a început să vină târziu de la muncă, zicând că e totul în regulă, am multe treburi. Voiam să-i cred. Voiam ca totul să fie bine.
Bună dimineața, i-am șoptit, atingându-i umărul.
El s-a zguduit și a deschis ochii.
Deja? a mormăit, căscând. Te-ai strecurat repede la culcare.
Mi-e sete de cafea, i-am zâmbit. Poate mâncăm și noi la micul dejun?
Bineînțeles, a încuviințat, ridicându-se. Îl voi pregăti eu.
Am zâmbit. Era un gest rar de grijă din partea lui. În ultima vreme abia mai intervenea la treburile casei și începuse să cred că e doar obosit. Dar azi părea altfel. Prea atent. Prea harnic.
M-am dus la duș, iar când m-am întors mirosul cafelei proaspete umplea deja bucătăria. Alexandru stătea lângă masă, turnând lichidul negru în cești. În prima cea de porțelan cu flori albastre a turnat cafea pentru mine, iar în a doua, cu o crăpătură pe mâner (cea pe care o folosea mereu socrul), a lăsat gol.
Am făcut-o special pentru tine, a spus, întinzându-mi ceașca. Așa cum îți place: cu o picătură de lapte și puțină scorțișoară.
Mulțumesc, i-am zâmbit, dar în același moment nasul mi-a prins un miros ciudat. Nu era al cafelei. Ceva ascuțit, chimic, cu o nuanță de migdală amară.
M-am încruntat.
Ce e cu mirosul ăsta? De la cafea?
Alexandru a aruncat o privire rapidă spre ceașcă.
Nu știu. Poate un tip nou de măcinat? Sau laptele e vechi?
Am mirosit din nou. Migdală amară. Acest miros îl recunoșteam. În copilărie bunica îmi spunea: Dacă miroși migdală amară, e potasiu cianurat. Nu m-am lăsat convinsă, dar apoi am citit în manualul de chimie despre mirosul specific al cianurii. Substanța este mortală.
Inima mi-a bătut sălbatic.
Alex, ești sigur că nu ai încurcat ceva?, am întrebat cât de calm putea să fiu. Am alergii la anumite aditivi. Poate ar trebui să iau cealaltă ceașcă?
El a stat câteva secunde, apoi a zâmbit.
Lasă, e doar cafea. Bea cât nu se răcește.
Am dat din cap, dar în acel moment s-au auzit pași în hol. Din camera ei a ieșit socra Margarita Petroviță. Era o femeie severă, cu privirea rece și cu talentul de a observa totul. Niciodată nu am înțeles cu ea. Credea că nu sunt la înălțimea fiului ei, că sunt prea simplă, că în familia ei nu trăiesc femei ca mine.
Bună dimineața, a spus uscat, apropiindu-se de masă.
Bună, mamă, a sărutat Alexandru-o pe obraz. Am făcut cafea. Iată, ceașca ta.
I-a întins ceașca goală cu crăpătura.
Unde e cafeaua mea?, a întrebat, încruntându-se.
Acum o turn, i-a răspuns Alexandru, luând ceainicul.
În acel moment socra a făcut ceea ce mi-a salvat viața.
A luat cu repeziciune ceașca mea plină cu cafea și a spus:
Așteaptă puțin.
S-a uitat la mine cu o ură rece.
Alexandru a rămas nemișcat. Ochii i s-au lărgit pentru o clipă. A privit spre mine și în privirea lui am văzut ceva îngrozitor. Nu teamă. Nu furie. Ci dezamăgire.
Ce te încurci?, a certat socra și a început să bea din ceașca mea. Toarnă cafea, nu sta ca un prost.
Alexandru a turnat încet cafea în ceașca goală.
M-am așezat. Inima îmi bătea cu putere. Nu reușeam să-mi desprind ochii de ceașca din fața socrei. Aceeași ceașcă, cu miros de migdală amară.
Se vede, a mormăit ea. Dar poți bea.
Mă uitam la Alexandru. Stătea cu privirea plecată, înțepând cu furculița o porție de omletă. Niciun cuvânt. Nici o privire. Niciun zâmbet.
După zece minute socra s-a strâmbat brusc.
Ceva nu-mi este bine la stomac, a spus. Îmi învârt capul.
Vă este rău? am întrebat, încercând să nu arăt panică.
Da, puțin, a pus câteva picături în ceașcă. Simt că că mă sufoc.
A încercat să se ridice, dar a pierdut echilibrul. Alexandru s-a sprijinit.
Mamă! Ce se întâmplă?
Tu tu, a privit spre el, ochii îi erau mari. Tu voiai să mă
Și a căzut.
Am strigat. Alexandru a alergat spre ea, a sunat la ambulanță și a scuturat-o de pe umăr. Eu stăteam ca în ceață. Totul se petrecea prea repede. Dar un lucru l-am înțeles clar: voia să mă omoare pe mine. Iar ea a devenit victima în locul meu.
După douăzeci de minute a sosit ambulanța. Medicii au examinat pe Margarita Petroviță. Unul dintre ei a mirosit din ceașcă.
Este otrăvire cu potasiu cianurat, a anunțat. Concentrație foarte mare. E în comă. Șansele sunt mici.
Alexandru stătea palid, tremurând.
Nu știu cum sa întâmplat doar am făcut cafea
Unde țineți cafeaua? a întrebat doctorul.
În dulap dar e cea nouă, am cumpărat-o ieri
Arătați.
Am dus medicii în bucătărie. Au deschis borcanul. Au mirosit.
Aici nu e cianură. Deci cineva a înmuiat ceva în ceașcă sau în apă.
Poliția a sosit la jumătate de oră. A început interogatoriul.
Sunteți ultimul care a atins ceașca, a spus anchetatorul, privindul pe Alexandru. Și a turnat cafeaua.
Nu am făcut nimic rău! a strigat el. Îmi iubesc mama!
Iar soția? a întrebat anchetatorul, îndreptânduse spre mine.
Am tăcut.
Când polițiștii l-au dus pe Alexandru pentru interogatoriu, eu am rămas singură în casă. Pe masă era încă ceașca aceea. Am mers spre ea, am luat-o. Pe fund se vedea un strat subțire albicios. Nu am spălat-o. Am pus-o întrun săculeț și am ascuns-o în dulap.
Trei zile mai târziu socra a murit. Medicii au zis: Incompatibil cu viața. Cianura a distrus celulele creierului în câteva minute.
La înmormântare Alexandru era palid, cu ochii umflați. Se ținea drept vinovat. Dar nu am văzut în ochii lui durere, ci ușurare.
După înmormântare sa apropiat de mine.
Ascultă, a spus, știu ce crezi. Dar nu am ucis pe mamă. Voiam. S-a pierdut și a șoptit: Voiam să te ucid pe tine.
Nu mam surprins. Am încuviințat cu un din cap.
De ce?
Pentru că știi totul, a răspuns el. Știi banii. Asigurarea. Că sunt în datorii. Că jucam la cazinou și am pierdut tot. Și că, dacă vei pleca, vei lua jumătate din apartament. Dar dacă mor eu, primesc asigurarea 500000 de lei. Ar fi suficient să reîncep de la zero.
Iar mama?
Ea începea să bănuiască. Citea mesajele mele. Amenința să țile spună. Voiam să scapu de tine dar nam contat că mama va bea cafea.
M-am uitat la el. La omul cu care am petrecut cinci ani. La cea pe care am iubito, la care am sperat, la care am crezut.
Ai fi ucis și pe mine, iam spus.
Da, a răspuns el. Aș fi făcut asta. Dar nu am vrut să moră și mama
Pleacă, iam spus. Pleacă din casa mea și nu te mai întoarce.
El a plecat. Am închis ușa. Am sunat la avocat. Am depus cerere de divorț. Am predat ceașca poliției. Expertiza a confirmat: în ceașcă erau urme de cianură de potasiu. Amprentele erau doar ale lui Alexandru.
După o lună a fost arestat. Procesul a durat trei săptămâni. El nu a negat că voia să mă ucidă, dar a susținut că nu a orchestrat moartea mamei. Judecătorul a considerat acest lucru o circumstanță atenuantă. Sentința: 15 ani de închisoare cu regim sever.
M-am mutat în alt oraș, închiriind un apartament mic lângă lac. Am cumpărat o cafetieră. Acum îmi fac singură cafeaua pură, fără scorțișoară, fără lapte. Și de fiecare dată, înainte să o beau, ascult cu atenție mirosul.
Pentru că migdalele amare nu sunt doar un miros. Sunt un avertisment. Vocea instinctului care spune: Ai grijă. Aici se ascunde moartea.
Nu mă tem. Doar devin mai vigilentă.
Uneori, noaptea, vis că socra stă la ușă, ține o ceașcă și mă privește. Nu cu ură, ci cu milă, și șoptește:
Ar fi trebuit să pleci mai devreme.
Mă trezesc în transpirație, mă ridic, merg în bucătărie, beau un pahar de apă, privesc pe fereastră. În afară e întuneric și liniște.
Știu că, dincolo de această liniște, există oameni care zâmbesc la masa ta și spun Te iubesc, dar în gând se gândesc: Cum ai dispărea.
Nu mai cred în întâmplări. Nu în mirosul cafelei. Nu în iubirea care se răcește brusc. Nu în bărbații care încep să facă cafea dimineața.
Trăiesc. Respira. Privesc înainte.
Dar nu voi uita niciodată dimineața când mirosul de migdală amară mia salvat viața.
Epilog
Au trecut doi ani.
Am deschis o mică cafenea lângă lac, pe nume Migdala. La ușă agăț un panou: Cafea cu suflet. Fără amărăciune.
Clienții întreabă de ce nume. Eu zâmbesc.
Pur și simplu îmi place migdalele, le spun și le turn cafea proaspătă, fără miros.
Fără teamă. Cu speranță.
Iar dacă cineva îmi oferă o cafea făcută de altcineva, refuz mereu.
Pentru că odată am ales o ceașcă și a fost ea ce mia salvat viața.
