Dimineața a început ca în fiecare zi de odinioară. Afară încă nu strălucea lumina, dar deja se auzea murmurul oraşului de la marginea Botoșaniului, aflat în somn. Deschid ochii, mă întind și arunc o privire spre bărbatul ce doarme lângă mine Alexandru. Stă întins pe spate, braţul atârnă de pe pat, faţa i se vede relaxată, ca la copil. În acele clipe încerc să nu mă gândesc la certurile recente, la retragerea lui ciudată, la felul cum a început să vină târziu de la muncă, zicând că e totul bine, am multe treburi. Voiam să-i cred, să cred că totul va fi bine.
Bună dimineaţa, şoptisem, atingându-i umărul.
El tresări, îşi deschise ochii.
Deja?, mormăi el, căscând. Te-ai sculat repede.
Mi-e dor de o cafea, zâmbi eu. Poate mâncăm şi împreună?
Desigur, răspunse el, ridicându-se. Eu o voi face eu.
Zâmbetul îmi înflori buzele. Era un gest rar de grijă din partea lui. În ultima vreme nu se mai implica în treburi casnice, iar eu începusem să cred că e doar obosit. Dar în acea dimineaţă părea altfel. Prea atent, prea dăruit.
Mergi la duș, iar la întoarcere mi se răspândea mirosul cafelei proaspăt preparate. Alexandru stătea lângă masă, turnând lichidul negru în căni. Întruna cea de porţelan cu flori albastre turnă cafea, iar în cealaltă, cu o crăpătură la mâner (pe care o folosea mereu soacra), lăsă cupa goală.
Am preparat-o cum îţi place, spuse el, dându-mi cea cu flori. Cu o picătură de lapte şi un praf de scorţișoară.
Mulţumesc, zâmbi, dar atunci nasul mi captă un miros ciudat. Nu cel al cafelei, ci ceva ascuţit, chimic, cu o nuanţă amară de migdală.
Încruntându-mă, întrebam: Ce e cu acel miros? De la cafea?
Alexandru aruncă o privire rapidă la ceașcă.
Nu ştiu. Poate este un nou tip de măcinătură? Sau laptele nu e proaspăt?
Ho, mirosul de migdală amară se întețea. Îmi aminteam de poveştile bunicii: când miroai migdală amară, era vorba de cianură. La şcoală citisem că cianura are exact acel miros. Este o substanţă mortală.
Inima îmi bătea cu putere.
Alexandru, eşti sigur că nu ai greşit ceva? Am alergii la anumite aditivi. Poate ar fi mai bine să iau altă ceașcă, întrebam cât de calm puteam.
El se opri pentru o clipă, apoi zâmbi.
Lasă, e doar cafea. Bea repede, că nu e încă răcită.
Încuşinam din cap, dar în coridor se auzi un pas hotărât. Din camera mea ieşi soacra Margareta Ionescu. Era o femeie severă, cu ochi reci şi cu obiceiul de a observa totul. Niciodată nu am ajuns să ne înţelegem. Credea că nu sunt pe măsura fiului ei, că sunt prea simplă, că în familia lor nu trăiesc oameni ca mine.
Bună dimineaţa, spuse ea uscat, apropiinduse de masă.
Doamnă, bună dimineaţa, Alex o săruta pe obraz. Am pregătit cafea. Iată, cea ta ceașcă.
Îi întinse ceașca goală cu crăpătura.
Unde e cafeaua mea? întrebă ea, încruntânduse.
O vars imediat, răspunse Alexandru, luând de la plită.
În acel moment, Margareta făcu ceea ce îmi salvă viaţa.
Se ridică repede, luă ceașca mea cu cafea şi spuse:
Așteaptă puţin.
Îmi privi cu ură.
Alexandru rămase nemișcat. Ochii i se măriră pentru o clipă. Se uită la mine şi în acel privire vedeam ceva înfiorător. Nu frică, nu supărare, ci descurajare.
Ce vezi tu acolo? aruncă soacra, începând să bea din ceașca mea. Toarnă cafea, nu sta ca un prost.
Alexandru turnă încet cafea în ceașca goală.
Mă aşez. Inima îmi bate ca o toboară. Nu pot să-mi desprind privirea de ceașca ce stă în faţa soacrei aceea cu mirosul de migdală amară.
Este o cafea de casă, mormăi ea. Dar poate să bem.
Privesc spre Alexandru. Stă cu privirea în jos, scobind cu furculiţa în farfuria cu omletă. Nici un cuvânt, nici un gest, nici un zâmbet.
După zece minute, soacra se strânse brusc.
Ceva nu e în regulă cu stomacul, murmura ea. Îmi este capul săltăreţ.
Vă simţi rău? întrebam, încercând să nu dau de panică.
Da, puţin, răspunse ea, punând ceaşca jos. E ca şi cum ca şi cum maş sufoca.
Se ridică, dar se clătină. Alexandru o prinde.
Mamă! Ce sa întâmplat cu tine?
Tu tu, spuse ea, privind spre el, ochii i se măriră. Tu ai vrut să mă.
Şi căzu.
Strigam. Alexandru se repezi spre ea, chema ambulanţa, o zdruncină de la umeri. Stăteam ca întro ceaţă. Totul se mişca prea repede. Dar un lucru era clar: el voia să mă ucidă pe mine, iar ea devenise victimă în locul meu.
După douăzeci de minute, ambulanţa sosea. Medicii intrară, o examinară pe Margareta Ionescu. Unul dintre ei mişcând degetele spre ceaşcă spuse:
Are intoxicaţie cu cianură de potasiu. Concentraţie foarte mare. E în comă. Şansele de supravieţuire sunt puţine.
Alexandru rămase palid, tremurând.
Nu ştiu cum sa întâmplat Doar am făcut cafea
Unde ţineţi cafeaua?, întrebă doctorul.
În dulap dar este nouă, am cumpărat-o aseară.
Arătaţimi.
Mergem în bucătărie. Doctorul deschide cutia, miroase.
Aici nu este cianură. Deci cineva a pus substanţa în ceaşcă sau în apă.
Poliţia ajunse la jumătatea orei. Începu cercetarea.
Sunteţi ultima persoană care a atins ceaşa?, spuse anchetatorul, privind spre Alexandru. Şi aţi turnat cafea.
Nu am făcut nimic rău!, strigă el. Îmi iubesc soţia!
Şi pe dumneavoastră?, întrebă anchetatorul, îndreptânduse spre mine.
Rămâneam tăcută.
Când poliţiștii duseau pe Alexandru la interogatoriu, eu rămâneam singură în casă. Pe masă stătea încă aceeaşi ceașcă. Mă apropii, o ridic. La bază rămăsese un strat subţire, albăstru, ca o peliculă. Nu o spălam. O puse întrun sac şi ascund întrun dulap.
Trei zile mai târziu, soacra mori. Medicii spuseră: Incompatibil cu viaţa. Cianura a distrus celulele creierului în câteva minute.
La înmormântare, Alexandru era palid, ochii îi erau umflaţi. Se ţinea de tot ceva, parcă vinova pe toţi. Dar eu nu vedeam în ochii lui durere, ci uşurare.
După înmormântare, sa apropiat de mine.
Uite, ştiu ce crezi. Dar nu iam ucis pe mama. Eu voiam, se opri, apoi şoptit: voiam să te omor pe tine.
Nu mă surprinse. Încuinţi capul.
De ce?
Pentru că ştiai totul, spuse el. Ştiai despre bani. Despre asigurare. Despre faptul că eram în datorii. Ştiam că joc la cazinou şi am pierdut totul. Şi dacă vei pleca, vei lua jumătate din apartament. Dacă mori, eu primesc asigurarea o jumătate de milion de lei. Ar fi fost destul pentru a începe de la zero.
Şi mama?
Ea începea să bănuiască. Citea mesajele mele. Ameninţa să-ţi spună ţie. Voi scăpa de tine dar nu mam gândit că mama va bea cafeaua.
Privesc spre el, spre omul cu care am trăit cinci ani, pe care lam iubit, pe care lam sperat, pe care lam crezut al meu.
Ai fi ucis-mă, spuneam eu.
Da, răspunde el. Aș fi ucis. Dar nu am vrut ca mama.
Pleacă, îi spun. Pleacă din casa mea şi nu te mai întoarce.
Pleacă. Închid ușa în urma lui. Sun că telefonului la avocat. Depun cerere de divorţ. Predau ceașca la poliție. Expertiza confirmă: în ceașcă erau urme de cianură de potasiu. Urmele de degete aparţineau doar lui Alexandru.
Întro lună fu arestat. Judecata a durat trei săptămâni. El nu a negat că voia să mă omoare, dar a susţinut că nu a planificat moartea mamei. Judecătorul a considerat aceasta o circumstanţă atenuantă. Sentinţa: 15 ani în regim de închisoare severă.
Mă mutam în alt oraș, în Iaşi, şi închiriam un apartament mic lângă lac. Cumpăram o cafetieră. Acum eu prepar singură cafeaua. Doar naturală, fără scorţișoară, fără lapte. Şi de fiecare dată când o beau, ascult cu atenţie mirosul.
Pentru că mirosul de migdală amară nu e doar un miros. E un avertisment. E vocea instinctului care spune: Atenţie. Aici se ascunde moartea.
Nu mă tem. Doar devin mai precaută.
Uneori, în nopţi, îmi apare în vis soacra. Stă în prag, ţinând o ceașcă, şi mă priveşte. Nu cu ură, ci cu milă, şoptind:
Ar fi trebuit să pleci mai devreme.
Mă trezesc în transpiraţie. Mă ridic, merg în bucătărie, umplu un pahar cu apă. Îl beau, privesc pe fereastră. În afară, este întuneric şi liniştea.
Dar ştiu că, dincolo de această linişte, sunt oameni care îşi întorc zâmbetele spre tine la masă, spun: Te iubesc, dar în gând gândesc: Cum ar fi dacă ai dispărea.
Nu mai cred în întâmplări. Nu în mirosul cafelei. Nu în dragostea ce se răceşte brusc. Nu în bărbaţii ce încep să spele cafea dimineaţa.
Trăiesc. Respir. Privesc înainte.
Dar nu voi uita niciodată dimineaţa când mirosul de migdală amară mia salvat viaţa.
Epilog
Trec doi ani.
Deschid o cafenea mică lângă lac, o numesc Migdal. Pe uşă pun un semn: Cafea cu suflet. Fără amărăciune.
Clienţii întreabă de ce un astfel de nume.
Eu zâmbesc.
Pur şi simplu îmi place migdalul, le spun.
Şi le turn eu o ceașcă de cafea proaspătă.
Fără miros. Fără frică. Cu speranţă.
Dar dacă cineva îmi oferă o cafea făcută nu de mine, refuz întotdeauna.
Pentru că, odată, am ales o ceașcă.
Şi aceea mia salvat viaţa.
