Banca goală
Serafim Petrescu și-a așezat termosul pe genunchi și a potrivit capacul, să vadă dacă nu curge. Capacul ținea bine, dar obiceiul era mai puternic decât orice încredere. S-a așezat pe marginea băncii din curtea școlii, acolo unde nu se înghesuiau părinții și nu se lovea nimeni cu gențile. În buzunarul hainei avea un pachețel cu firimituri uscate pentru porumbei, în alt buzunar o hârtiuță împăturită cu orarul nepoatei: când are prelungire, când merge la muzică. Învățase pe dinafară tot, dar hârtia îi liniștea neliniștea.
Alături, ca de obicei, era deja așezat Nicolae Andrieș. Ținea în palmă un pachețel cu semințe de floarea-soarelui și le decortica una câte una, fără să se uite, ca și cum le-ar fi numărat. Nu le mânca, doar le răsădea în palmă și le arunca, ca un ritual. Când a venit Serafim Petrescu, Nicolae Andrieș a dat din cap și s-a mutat puțin, să-i facă loc pe bancă. Nu-și spuneau saluturi sonore, parcă le era teamă să nu tulbure liniștea din jurul școlii.
Azi au teză la matematică, a spus Nicolae Andrieș, privind spre ferestrele de la etajul doi.
La noi e la citire, a răspuns Serafim Petrescu, surprins de cuvintele la noi.
Îi plăcea că Nicolae Andrieș nu zâmbea ironic.
Se cunoscuseră fără vreo formalitate. La început, doar coincidență la oră, apoi s-au recunoscut după palton, mers, după felul cum ține fiecare mâna. Nicolae Andrieș venea întotdeauna cu zece minute înainte de sonerie, se așeza pe banca aceeași și primul lucru se uita spre poarta școlii, ca să fie sigur că e închisă. Serafim Petrescu stătea la început deoparte, dar într-o zi a obosit și s-a așezat lângă el. De-atunci, locul a devenit comun.
În curtea școlii totul rămânea neschimbat, fapt care aducea siguranță. Paznicul din gheretă care ba ieșea la o țigară, ba intra la loc, mereu cu ochii în telefon. Învățătoarea din ciclul primar care trecea grăbită, cu un dosar și repeta la telefon: Da, da, după ore rezolvăm. Părinții discutau despre cursuri și teme. Copiii ieșeau la ferestre la pauze, făcând cu mâna spre cei din curte. Serafim Petrescu se surprindea așteptând nu doar pe nepoata lui, ci și această repetiție de viață.
Odată, Nicolae Andrieș a adus un al doilea pahar și l-a așezat lângă termosul lui Serafim Petrescu.
Eu nu beau, s-a justificat el. Mi-a zis doctorul, cu tensiunea…
Eu pot, a zâmbit Serafim Petrescu, turnând în pahar două degete de ceai. Vreți să-l miroșiți măcar?
Nicolae Andrieș a zâmbit cu colțul gurii.
Miroși, da. Tot e ceva.
A prins ritual: Serafim Petrescu turna ceaiul, Nicolae ținea paharul să nu se verse, apoi îl dădea înapoi gol. Uneori împărțeau biscuiți, alteori doar tăcerea. Serafim Petrescu observase că tăcerea lângă Nicolae nu apăsa. Era ca o pauză într-un dialog ce continuă oricum.
Vorbeau despre nepoți cu grijă, ca despre vreme. Nicolae povestea că băiatul său, Viorel, nu prea iubește sportul și tot caută motive să rămână în clasă. Serafim râdea că a lui Anița aleargă atât de repede încât învățătoarea strigă Mai încet!. Apoi discuțiile s-au lărgit. Nicolae Andrieș a mărturisit că după moartea soției, mult timp n-a ieșit din casă doar școala l-a tras afară, pentru că era necesar. Serafim nu a zis nimic atunci, dar seara, spălând vasele, și-a dat seama că și el voia să destăinuie ceva.
Locuia cu fata și nepoata în două camere la periferie. Fata lucra la contabilitate, venea obosită și vorbea scurt. Nepoata era gălăgioasă, dar gălăgia ei era copilărească. Serafim se străduia să fie de folos și să nu incomodeze. Uneori simțea că prezența lui era ca un scaun pus în plus în bucătărie: nu deranja, dar tot reamintea de lipsă de spațiu.
Pe bancă a simțit prima dată că îl aștepta cineva nu pentru o nevoie. Nicolae întreba sincer Cum stați cu tensiunea? ori Ați fost la doctor?, și nu din politețe. Serafim răspundea deschis, uneori chiar prea sincer.
Într-o zi, Nicolae Andrieș a adus un pachețel de hrană pentru păsări.
S-au obișnuit porumbeii, a zis el. Uite cum vin.
Serafim a luat pachetul, a presărat pe asfalt. Porumbeii, ca la un semn, au înconjurat firimiturile. Zgomotul lăbuțelor pe nisip l-a făcut pe Serafim să simtă o alinare aparte: o faptă simplă, care aduce bine.
Întâlnirile lor au devenit mai mult decât cât timp nepoata e la ore, mai mult decât cât e timp. Era parte din zi. A început să iasă mai devreme, să prindă locul și să-l vadă pe Nicolae cum se așează, cum își scoate mănușile, cum privește spre ferestre.
Într-o zi de luni, Serafim a venit ca de obicei și a găsit banca goală. A stat, cuprins de senzația că greșise curtea. Banca era udă de ploaia nocturnă, pe ea lipit un singur frunz galben. Serafim a scos batista, a șters colțul băncii și s-a așezat. Termosul lângă el, firimiturile pe genunchi. S-a uitat spre ghereta paznicului; acesta nu l-a băgat în seamă.
Poate a întârziat, s-a gândit Serafim. Câteodată Nicolae întârzia din cauza cozii la farmacie. Serafim a turnat ceai, a luat o gură și aștepta. Soneria a sunat, dar Nicolae nu a venit.
A doua zi, banca tot goală. Serafim nu a mai șters-o, a pus ziar sub el. Privea spre poartă, scanând fiecare siluetă de bărbat în haină închisă. Nimeni nu venea.
A treia zi, a simțit supărare. Nu pe Nicolae, ci pe faptul că i-au lăsat-o fără explicație. Gândea: Las că nu-i așa mare nevoie. Dar rușinea l-a străbătut imediat. Nu avea dreptul să ceară, și totuși, inima cerea.
Nicolae avea telefon cu butoane. Serafim și-a notat odată numărul lui în carnețel când vorbiseră de taxi pentru nepot la concurs. A căutat acasă carnețelul, a apelat. Ton, ton, apoi scurt, apoi nimic. A încercat din nou. La fel.
A patra zi, Serafim s-a dus la paznic:
Domnule, Nicolae Andrieș, bunicul lui Viorel Îi știți? Stătea mereu aici.
Paznicul a ridicat ochii, îl privea ca și cum ar fi cerut parola.
Sunt mulți bunici, a zis. Nu țin minte.
E înalt, cu mustață, Serafim a simțit cum sună jalnic.
Nu știu, paznicul era deja pe telefon.
A încercat la o femeie care aștepta mereu la poartă.
Știți de Nicolae Andrieș…
N-am habar, a tăiat ea scurt. Să-mi iau copilul și atât.
S-a apropiat de o mămică cu cărucior.
Mă scuzați, îl știți pe Viorel? Băiatul din clasa a III-a B.
Viorel? ea s-a gândit. Parcă da, e cuminte. De ce?
Bunicul lui… nu mai vine.
Mama a dat din umeri.
Poate-i bolnav. Acum toți răcesc.
Serafim s-a întors la banca sa, cu inima cuprinsă de neliniște. S-a convins că nu e treaba lui, dar golul de lângă nu-l lăsa în pace și simțea că trădează ceva important doar stând acolo.
Acasă, i-a spus fetei sale, cât timp ea tăia salata.
Tată, cine știe, a zis ea, fără să-l privească. Poate a plecat la rude.
Ar fi zis, a răspuns Serafim.
Nu știi, fata a oftat. Nu te mai agita, ai tensiunea mare.
Anița asculta cu caietul deschis:
Bunicu’ Nicu? a întrebat ea. E haios. Mi-a zis că citesc mai repede decât gândește el.
Serafim a zâmbit, dar zâmbetul l-a durut.
Vezi, a zis nepoata. Poate are treabă…
Serafim a dat din cap, dar noaptea s-a trezit și a stat mult privind tavanul, ascultând cum, în camera alăturată, fata vorbea încet la telefon. Voia să apeleze din nou numărul lui Nicolae, dar se temea să audă o voce străină sau, mai grav, tăcere.
A doua zi, cât aștepta pe Anița, l-a văzut pe Viorel. Băiatul ieșea ultimul, cu rucsacul prea mare pentru el. Lângă el, o femeie la vreo 40 de ani, tunsă scurt. Serafim a realizat că era mama.
Nu s-a apropiat imediat. I-a lăsat să facă câțiva pași, apoi a grăbit pasul:
Vă rog, sunteți mama lui Viorel?
Femeia s-a încordat.
Da. Dumneavoastră?
Eu… eu și cu tatăl dumneavoastră… cu Nicolae Andrieș… așteptam copii împreună. Sunt Serafim Petrescu. Nu mai vine, mă îngrijorez.
Femeia l-a privit lung, de parcă cântărea dacă poate avea încredere.
E la spital, a zis ea într-un final. A făcut un atac cerebral. Nu-i grav… sau, mă rog, nu știu. E la secție. Telefonul i l-au luat să nu-l piardă.
Serafim a simțit că îi fug picioarele. S-a sprijinit de curea.
Unde?
La Spitalul Municipal, pe strada Castanilor. Dar nu puteți intra, regulă strictă.
Înțeleg, a spus Serafim, deși nu înțelegea cum poți să lași pe cineva singur.
Mulțumesc că întrebați, a mai spus femeia, mai blând. O să-i facă plăcere să afle că-l țineți minte.
Ea l-a luat pe Viorel de mână și au plecat spre stație. Serafim a rămas la poartă. Simțea o ușurare, că dispărea necunoscutul, dar și o durere nouă: răspunsul era greu de dus.
S-a întors acasă și a povestit din nou. Fata s-a încruntat.
Tată, să nu cumva să te duci acolo. Îți faci singur probleme. Tu cu cine ești, până la urmă?
Serafim nu auzea nervozitate, ci teamă: să nu găsească el iar o grijă și să-și piardă echilibrul.
Nimeni… Și totuși…
A doua zi, s-a dus la policlinica unde deja făcea analize. Știa că acolo e un asistent social, văzuse anunț pe panou. În hol mirosea a clor și oameni stăteau cu dosare, unii se certau la recepție. Serafim a luat bon, a așteptat până i-a venit rândul.
Doamna de la birou l-a ascultat fără să-l întrerupă, dar chipul îi era obosit.
Sunteți rudă? a întrebat.
Nu, a răspuns sincer Serafim.
Nu vă pot da informații despre pacient, a spus rece. Date confidențiale.
Nu cer diagnostic, simțea că vocea îi tremură. Vreau doar să las… măcar o vorbă. E singur… Ne vedeam zilnic…
Înțeleg, s-a mai înmuiat femeia. O scrisoare puteți lăsa prin familie. Sau dacă vă lasă secția. Dar fără acord, nu pot ajuta.
Serafim s-a așezat pe banca din hol. I-a fost rușine, ca și cum cerșea. “Atât a fost. Un moș senil care n-are treabă.” Ar fi vrut să plece acasă, să se încuie în cameră și să nu mai calce în curtea școlii.
Dar și-a amintit cum Nicolae ținea paharul să nu verse Serafim ceaiul, cum îi întindea pachet de hrană, când Serafim uita al lui. Fapte mici care ușurau ziua. Și a înțeles că acum e rândul lui să facă ceva.
A sunat pe mama lui Viorel. Nu știa numărul, dar a rugat-o a doua zi la școală. La început, ea a refuzat, dar văzând încăpățânarea lui, i l-a dictat.
Fără prostii, vă rog. La spital e regim strict!
Serafim a sunat seara.
Sunt Serafim Petrescu. Vreau să-i transmit lui Nicolae Andrieș câteva vorbe. Puteți?
O pauză la telefon.
Nu prea vorbește… a spus femeia. Dar aude. Mâine merg la spital. Ce îi transmit?
Serafim a privit la carnețelul său pe masă. Avea notițe, dar acum păreau străine.
Să-i spuneți că banca e la loc, a zis încet. Și că-l aștept. Și ceai… îl aduc când o să poată veni.
O să-i spun, a răspuns.
După discuție a stat mult la bucătărie. Fata spăla vasele, prefăcându-se că nu ascultă. A pus farfuria la uscat și a zis:
Tată, dacă vrei, merg și eu când se va putea.
Serafim a dat din cap. Era mai presus decât că merg împreună era faptul că a spus cu tine și nu la ce-ți trebuie?
O săptămână mai târziu, mama lui Viorel a apărut lângă Serafim la școală.
A zâmbit când i-am spus de bancă, a zis ea. Și a făcut cu mâna, ca și cum vă cheamă. Medicii spun: reabilitare lungă. După, îl luăm la noi. Nu mai poate sta singur.
Serafim a simțit cum i se strânge ceva în suflet. Știa că întâlnirile lor zilnice nu se vor mai întoarce. Și golul era ca după ce dai jos o haină de pe cuier.
Pot să-i scriu o scrisoare? a întrebat.
Da, a zis femeia. Dar scurt. Obosește repede.
Seara, Serafim a luat hârtie curată. A scris mare: Nicolae Andrieș, sunt aici. Mulțumesc pentru ceai și semințe. Vă aștept când veți putea ieși. Serafim Petrescu. A adăugat: Viorel e băiat cuminte! A citit și n-a mai șters nimic. A pus hârtia într-un plic, a scris numele pe care-l știa de pe o chitanță văzută într-o zi la bancă.
A doua zi, Serafim a dus plicul la școala și l-a dat mamei lui Viorel. Îl ținea ca pe ceva fragil.
Când a sunat soneria și copiii au invadat curtea, Serafim s-a ridicat. Anița a venit la el, l-a prins de mijloc și a început să povestească despre lecții. O asculta, dar ochii tot spre bancă trăgeau. Banca era goală, dar golul nu mai durea. Fusese un loc unde s-a întâmplat ceva prețios, chiar dacă acel ceva lipsea acum.
La plecare a scos din buzunar pachetul de firimituri și le-a aruncat pe asfalt. Porumbeii au venit grabă, ca și cum știau orarul ca și copiii. Serafim s-a uitat la ei și a simțit că putea veni aici nu doar ca să aștepte, ci și ca să nu se închidă în sine.
Bunicule, la ce te gândești? a întrebat Anița.
La nimic, a răspuns el și a luat-o de mână. Hai, mergem. Mâine venim iar.
A spus-o nu ca promisiune pentru altcineva, ci ca hotărâre pentru sine. Și pașii i-au devenit din nou siguri.
