Și bananele pentru bunica Nadina să nu le uiți! Să fie mici, așa cum îi plac ei! Data trecută ai cumpărat niște ciudățenii! Mioara! Cum de poți așa? Chiar așa de greu e să faci ce te-am rugat?
Maria Ioana Ciobanu, contabil-șef la o firmă mare, mamă a doi copii și nevastă împlinită, oftează și dă din cap spre nimic, deși știe că mama ei n-o vede. Este suficient, fiindcă Maria știe prea bine că mama sa n-ar rata să observe și reacția la sfaturile date.
Și nu da din cap, să și faci! Că te știu eu! Numai vânt în cap ai! Maria, e timpul să te maturizezi!
A doua oară nu mai dă din cap. Spune doar: Bine, mamă! și își ia rămas bun.
Să te maturizezi… Sigur! Dacă zici tu. Patruzeci și ceva de ani nu-s chiar așa de puțini.
Mai sunt treizeci de minute până la finalul programului și Maria încearcă să se concentreze pe raport. Nu-i prea reușește. Îi zboară gândurile aiurea. Mai mult rele. Deși ea e o fată bună. Mereu i-a spus mama asta.
Mioara a noastră e isteață! O fată tare cuminte!
Era drăguț atunci când mergea la grădiniță. O fetiță cu fundițe mari și fustiță cu volane. O minune!
Minune, minune… Pentru că din grădiniță mama nu lua acasă o păpușă zâmbitoare, ci o zglobie în toată regula.
Maria! Ce ai în cap?
Un cuib! Așa a zis doamna Valentina. Mi-a zis să stau liniștită pe loc, poate vin păsărelele să clocească acolo, poate e bun și părul meu la ceva.
Dar fundițele?
Nu mai știu! Una a luat-o Ștefan, s-a făcut sfoară de ancoră pentru corabie. Vai, mamă, știi că are corabie adevărată? Tatăl lui a făcut-o! Ne-a arătat doamna Valentina azi, a pus-o într-un lighean cu apă, ce frumos plutea!
Și cealaltă fundiță?
A cerut-o Ileana, unde-o fi dus-o, nu știu. Mamă, de ce bate vântul?
Maria!
Ce-i?
Ia lasă-mă în pace cu prostiile tale! Mă doare capul!
Mioara tăcea și pe drum spre casă o privea pieziș pe mama. Poate are dureri? Poate nu-i va mai trece niciodată și va trebui să-i arunce capul, ca pe cojile de ou aruncate la gunoi când face ochiuri?
Imaginația Mioarei era mereu bogată și, nici la jumătatea drumului, începea deja să suspine, apoi să plângă cu foc, de enerva mama la maxim.
Maria! Ce concert faci acolo?!
Nu putea să explice. O durea sufletul de mama ei, de capul și de dispoziția ei stricată, de parcă ar fi vrut să urle și mai tare, ca Azoric, vecinul.
Azoric era un cățel tare prostuț. Urla și cu, și fără motiv, dar tragedia era când stăpânul lui, nea Costel, intra iarăși în pahar. Atunci Azoric nu tăcea zile întregi, vecinii ajungeau la disperare, iar copiii rugau părinții să-l ia de la stăpân. Părinții chemau poliția, dar Azoric tot la locul lui rămânea. Numai o dată a tăcut, brusc, lăsând în aer o lătrătură frântă, și atunci cine era acasă a înțeles: s-a întâmplat ceva rău.
Nea Costel a fost petrecut de tot blocul. Era om de treabă, sărea mereu în ajutor. Păi slab de caracter, zicea mama Mioarei.
Azoric, ieșit din scară, s-a așezat în prag și a rămas țintuit, privind la cei ce aruncau flori pe aleea blocului. N-a mai lătrat. Mioara, care n-a mers la grădiniță pentru că mama urma s-o ducă la dentist, a mângâiat cățelul, dar Azoric nici nu a mișcat din coada lui scurtă, deși altădată răspundea la orice mângâiere. Mama a tras-o pe Mioara de mână, au mers la doctor, iar când s-au întors, Azoric încă ședea, nemișcat, strângând sub el lăbuțele înghețate, iar Mioara ar fi jurat, cu cruce desenată pe burtă, cum a învățat-o Ștefan, că acel cățel mic plânge.
Mamă, de ce nu are lacrimi?
Ce era în întrebarea asta simplă, Mioara n-a știut. Dar mama a tresărit, s-a dus lângă Azoric, a întins mâna și a șoptit:
Azoric… Azorica… Hai cu mine. El nu se mai întoarce…
Poate cățelul a înțeles? Mioara n-a știut. Mama l-a luat în brațe și i-a zis fiicei să vină. Așa a devenit Azoric cățelul Mioarei. A trăit mult de tot. Câți ani avea când și-a pierdut primul stăpân, Mioara nu știe. În familia lor Azoric a mai trăit șaptesprezece ani. Mioara a terminat liceul, s-a măritat, dar niciodată n-a mai auzit lătratul acela sfâșietor. Azoric mânca ascultător, se lăsa spălat pe lăbuțe, mergea la plimbare cu Mioara sau părinții lor, dar nu mai scotea niciun sunet. Plecând acolo, unde îl aștepta vechiul stăpân, a oftat omenește și a închis ochii pe palma Mioarei, sărată de lacrimi. Mioara n-a mai avut niciodată alt câine, deși copiii au cerut. N-a mai putut, amintindu-și ochii lui Azoric, plini de o viață ciudată, tăcută și totuși logică.
În copilărie, Mioara a fost fericită. Avea tot ce-i trebuie unui copil: mamă, tată, două bunici, un iepure cu o ureche lipsă și clătite cu smântână de casă la sfârșit de săptămână. Mai era și casa de la țară a bunicii Olga, mama tatălui, rareori vizitată. De ce, atunci nu știa, era un secret, și secretele nu se spun nimănui, cu atât mai puțin copiilor. La țară toți se simțeau bine, numai mamei nu-i plăcea, dar Mioara atunci nu pricepea.
Mai erau și mersurile la mare cu cealaltă bunică, Nadina. Pe aceasta Mioara o iubea cel mai tare, pentru că stătea cu ea tot timpul liber. Spre deosebire de Olga, Nadina nu avea subiecte tabu, răspundea la orice întrebare, de multe ori certată de mama Mioarei.
Mamă, de ce-i spui astea? Mioara e mică, nu o să înțeleagă!
Și tu ai înțeles, că nu erai proastă! Iar Mioara e toată mama ei!
Mioara râdea privind la mama ei cum se supără, fără cuvinte, gândind că doar pe jumătate pricepeas, dar tot era interesant să asculte și voia să întrebe, poate la ocazia următoare, de ce adulții nu spun mereu adevărul copiilor.
Știa și ea motivele.
Adulții încercau s-o ferească pe Mioara de problemele lor. Dar tot ajungea să audă, prin ușa închisă a dormitorului părintesc, certuri stinse, lacrimi tăcute ale mamei. Olga, bunica din partea tatălui, o primea cu buzele strânse, privind pe lângă mama Mioarei. Iar fetița nu pricepea nimic, trăgea de mama să meargă-n bucătărie, unde se făcea faimoasa plăcintă cu vișine.
Mamă, hai să-nveți de la bunica! Să faci și tu plăcinta acasă!
Mama o trăgea de mână și refuza.
Nu!
Nimeni nu-i explica Mioarei ce se întâmplă, încercau să păstreze aparențele. Mai târziu, avea să înțeleagă nu-i așa simplu. Faptul că devii rudă cu cineva nu te face și apropiat sufletește.
Părinții au divorțat când Mioara a împlinit zece ani.
Petrecerea organizată de mama pentru ea și prietene era în toi, când s-a auzit bufnitura ușii și pe fața uimită a fetei a venit răspunsul:
Gata, s-a terminat…
Azoric, cu mult mai înțelept decât fetița, s-a strecurat la picioarele mamei, s-a lipit și a mângâiat-o cu trupul cald. Fata a făcut stânga-împrejur la strigătul prietenelor, promițând tort și, când s-a întors să-și cheme mama, a văzut că stăteau amândouă privind departe, fiecare cu gândul ei. La întrebarea Mioarei, mama a tresărit, a privit aspru și a zis:
Vine tortul! Mergeți la mese!
Și după câteva minute apare în odaie cu zâmbetul pe buze și tortul lucrat toată noaptea, sperând la o laudă.
Când au plecat fetele, Mioara s-a așezat lângă mama, care i-a dat o lingură:
E bun tortul? Să-i batem pe toți cu dietele lor, Maria! Să vină și la noi norocul!
Despre ce noroc vorbea mama atunci, Mioara n-a înțeles. Nici după nu s-a lămurit. Mai ales că pensia alimentară abia ajungea pentru hainele adolescentei mereu în creștere. Sărbătorile s-au rărit, numai Anul Nou și ziua de naștere a Mioarei au rămas sfinte. Mama ei nu-și serba ziua niciodată.
Bunica Nadina, fără rușine de urechile Mioarei, tot încerca să o convingă pe mamă să-și refacă viața. Dar Mioara vedea că mamei nu-i prea plăceau aceste discuții.
Destul am avut. Ajunge.
În adolescență Mioara se gândea, deseori, la ce-ar fi fost dacă mama n-ar fi renunțat la viața de femeie? Dacă s-ar fi recăsătorit? Dacă ar fi dat totul uitării și ar fi ales să fie iar fericită? Nu avea răspuns, dar uneori își imagina un frate sau o soră, o mamă zâmbind, fără dureri de cap.
În realitate, mama ei uitase de mult ce-i zâmbetul. Devenea tot mai severă, iar Mioarei îi era greu să nu răspundă cu răceală. Uneori chiar o făcea, mai ales adolescentă fiind, dar de fiecare dată apărea Azoric, care îi arăta, fără zgomot, colții, argument suficient s-o facă pe Mioara să se retragă, fie în cameră, fie la bunici.
Azoric știa să muște bine. Mioara trăise asta: după o ceartă serioasă, câinele a intrat în camera fetei, a prins-o ușor de gleznă și a plecat fără să o privească. A rămas cu urme mici de dinți, dar a reținut ce înseamnă să nu te pui cu cel care știe ce-i trebuie copiilor și câinilor.
Multe din comportamentul mamei le-a clarificat bunica. Vorbea mereu pe șleau cu Mioara:
Ce pretenții ai de la ea? Oricine devine acră fără dragoste.
Da noi n-o iubim?
Of, Mărioară, nu-i tot aia! Femeia trebuie să se simtă femeie. Copiii sau părinții nu-i pot da asta. Numai un bărbat alături. Tu nu înțelegi acum, dar eu știu. Când l-am pierdut pe bunicul tău, aveam abia patruzeci de ani. A fost prea devreme să rămân singură. Și chiar dacă am avut unele istorii, inima mi-a rămas la el. Primesc flori, ies la masă, dar altceva e să adormi la pieptul cuiva. Vezi tu când te măriți, că văd că ești toată după mama ta!
Ba, am șaisprezece ani!
Și ce? Mama ta avea doar optsprezece când a venit să-mi spună că l-a găsit pe taică-tu și nu poate trăi fără el. Că el putea fără ea, n-o interesa. Unii ar zice că s-a îndrăgostit ca o pisică. Dar eu vedeam era dragoste adevărată, fără mofturi. Știa ce o așteaptă, că nu e ușor, părinții lui n-au primit-o, iar el era copilul preferat. A răbdat cât a putut. Numai un lucru nu i-a putut ierta.
Ce anume?
Infidelitatea. Iartă-mă, fată, că zic așa. Dar ai dreptul să știi cât a suferit mama ta. E greu când ți se rupe sufletul pe sfaturi și reproșuri. N-ai dat destul, n-ai iubit destul. O spun nu ca să urăști, ci să-i dai fiecăruia drept la viață. Timpul la ură e pierdut. Acum are și el viața lui, și tu știi că îi merge bine. Bucură-te pentru el, chiar dacă pare ciudat. În tine e jumătatea mamei și a tatălui. Nu le poți arunca.
Mamă nu a vorbit niciodată rău de tata.
Și nici n-o va face. E femeie deșteaptă, Mario. Știe că pentru tine, el e tata. Și pentru el, tu vei rămâne mereu fetița lui. De ce să complice?
Îl iubește și acum?
Cred că da. De aia nu-și mai caută alt destin.
Bunico, crezi că și eu… numai unul și pentru totdeauna?
Nu știu, Mario. Îmi doresc să găsești un om vrednic de iubirea asta…
Pe Oleg, Mioara l-a întâlnit întocmai cum a prezis bunica. Fuga pe hol la primul examen la universitate, dă peste un tânăr înalt, nu foarte frumos și nici nu-i vede fața bine, dar remarcă reflexele bune. Brațe puternice o prind, nu cade, și vocea ușor schimbată îi zice cu haz:
Domnișoară, sunteți prea iute! Dați-mi repede numărul de telefon, că pierd iar startul!
Nu i l-a dat, firește, dar nici nu s-a mirat când l-a găsit în hol, după examen.
Acum nu mai fugiți nicăieri?
După trei ani s-au căsătorit. Au locuit o vreme cu mama, dar Mioara știa că nu-i sănătos.
Greu a fost. Mama nu l-a acceptat pe Oleg. Nu-l vedea ca sprijin.
Ce meserie e și asta, programator? Toată ziua stă cu ochii în monitor și ronțăie. O să ai un elefant la ușă.
Hai, mamă… Îți pare rău de un sandviș pentru el?
Mie de tine mi-i milă. O să plângi…
Oleg a muncit să-i schimbe impresia, și a reușit. După vreo zece ani, a recunoscut și soacra: ginerele aur.
Atunci deja locuiau singuri, în două camere modeste. Oleg lucra noaptea să își pună firma pe picioare, iar Mioara trăgea la agenție, știind că pe agent îl țin picioarele. Copilul stătea ba cu bunica, ba cu străbunica, și Mioara mulțumea cerului că amândouă-s treze și destul de sănătoase.
Când aștepta al doilea copil, au apărut primele semne.
Marioara, ce ai crezut despre tine? Ai dispărut o oră și gata! Eu am grămadă de treabă! se supăra mama, amestecând la borșul preferat al ginerelui. E gata! Eu am plecat! Data viitoare planifici și timpul meu, nu doar al tău!
Mioara, neînțelegând nimic, privea la mama ce se agita prin hol și simțea frica adevărată. De fapt, nu întârziase niciunde, cu vizita la medic terminată demult, la policlinica din apropiere. Numai că ora aia fusese ieri. Astăzi mama venise devreme, gătea de nuntă și făcea reproșuri că s-a întors târziu, chiar dacă nu plecase.
Mama a refuzat orice control medical, oricât a rugat-o.
N-am nimic, nu-mi inventa! Sunt mai sănătoasă ca toți! Ai grijă de bunica Olga, acolo-i problema.
Mioara, după sfat cu Oleg, a găsit prin tatăl ei un medic bun care a acceptat să vină acasă.
Nu vă pot da vești bune. Trebuie analiză completă. Dar e clar: urmează zile grele.
Mioara asculta și simțea cum îi îngheață mâinile. Se poate așa ceva cu mama ei? E încă tânără. De unde atâtea probleme?
Pot fi multe cauze. Credeți că vă ajută să le știți pe toate? Mai bine încercați să micșorați urmările.
Se poate?
Medicina merge înainte, dar leac minune încă nu e. Putem încetini, ajuta organismul să reziste. O să avem niște timp prețios…
Și Mioara a înțeles că totul o să se schimbe, deși nu voia deloc. Dar nu există alternativă. Mama este cel mai aproape suflet. Da, are soț, copii, bunica, tată, dar mama… este mama. Trebuie să facă tot ce poate să-i fie viața cât mai senină. Doctorul a spus: lipsa stresului e și ea un medicament.
Nu-i place să-și amintească cum au mutat-o pe mama în casa lor, nouă, găsită de Oleg și cumpărată cu rate.
O scoatem noi la capăt. Important să fim toți împreună și tu să fii liniștită.
Mioara, cu ochii strânși, ascunsă pe umărul soțului, se gândea că pace nu va mai fi, nici cât vârful urechilor.
Așa a fost.
Mama uita des că stă cu ei, voia acasă.
Mămico, camera ta e pe hol.
De ce să stau la tine? Am casa mea!
Sigur, dar mâine mă ajuți cu băieții, și bunica e bolnavă. Rămâi, da? Te rog!
Bine. Dar nu-ți face iluzii, nu o să fie mereu așa! Și eu am viața mea!
Desigur, mamă, am înțeles.
Doamne, ce să pricepi tu, Maria?! La vârsta ta!
Dacă nu era bunica să îngrijească de mama ei, Mioara ar fi cedat cu totul înainte să-și dea seama că asta-i noua lor realitate.
Ba, chiar nu mai ține minte nimic?
Ba da, Mioare. Mai ține minte câte ceva. Mai ales lucruri din urmă. Ai să te miri, dar chiar ce-am uitat eu, ea încă știe. Și mă gândesc, cât de puțin timp i-am acordat când creștea. Erau vremuri cu creșă, grădiniță, prelungiri… Ajungeam două ore pe zi împreună, în caz bun. Fugeam de la muncă, câteva treburi în casă, controlam caietul și gata, la somn copilul. Abia cu tine am fost mamă, la propriu. Tu ai fost singurul meu copil crescut de mine. Mama ta… A fost durerea mea mare… Aș da oricât să iau înapoi măcar o fărâmă de timp pierdut… Și uneori cred că tot ce se întâmplă acum e ca să mă ierte. Să-l ierte pe taică-tu. Pe mine. Pe toată viața asta, uneori nesuferită. Când mă privește straniu, de parcă mă recunoaște și nu prea, știu că nu o mai doare nimic. Și-mi zâmbește. E greu, fată… Dar tot bine. Orice mamă vrea ca copilul ei să fie măcar o clipă fericit. Și atunci eu văd că e. E tânără, sănătoasă, totul îi stă în față iubirea, tu, și necazurile de care n-are habar încă. Doamne, cum să rabzi toate astea, Mioara?
Nu știu, buni… Nu știu…
Maria vede cât de greu îi este bunicii să accepte cum unicul copil se duce încet în lumea de unde nu-i mai drum întors. De multe ori, găsind-o pe mama la picioarele bunicii, Mioara întreabă încet:
Să o iau din cameră?
Las-o… Nu stă mult…
Bunica a plecat după doar un an de când Mioara a înțeles că viața lor nu va mai fi niciodată ca înainte.
Ai grijă de ea, Mario! Să o ții ca pe lumina ochilor! Eu nu mai pot…
Maria pleacă din încăpere cu buza mușcată, ascunzând teama ei de a rămâne singură cu tot ce urmează.
Să nu mai vezi în ea mama ta. Se zice că la bătrânețe oamenii redevin copii. Așa și e. Copiii simt cu inima și nu trăiesc din cap. Totul e din instinct, din emoție. Fii bună cu ea ca și cu un copil. În locul meu. Ai milă. Dacă-ți vine să țipi de neputință, țipă! Dar să nu te audă ea, te rog… Și când te eliberezi, fă-ți loc în suflet pentru milă. Atât de mare, cât vrei să primești și tu într-o zi de la copiii tăi… Promite-mi!
Promit…
De câte ori va repeta Mioara vorbele astea în gând? Nenumărat. Chiar și acum.
Privește la ceas, oftează, ia geanta. Portofel, cheile de la mașină, umbrelă. Parcă are tot. E timpul! Să-l ia pe cel mare de la antrenament, pe cel mic de la școală, apoi la magazin. După bananele cele mici. Cum îi plăceau bunicii.
Pentru că, dacă vede ciorchina, mama ei va crede, cine știe de ce, că bunica e încă vie. Și trebuie doar să facă pași puțini pe hol, fără să bage în seamă privirea nedumerită a îngrijitoarei. Apoi să deschidă ușa sufrageriei și să găsească fotoliul acela, deloc potrivit cu mobila, dar care va rămâne acolo cât va exista în amintiri. Și să spună cu supărare:
Maria! Când mai cureți și tu tapițeria? De câte ori trebuie să spun? Ai luat banane? Bunica vine mâine. A spus să-i cumperi.
Desigur, mămico! Stai puțin. Îți fac un ceai.
Și va fi un loc în fotoliu ocupat. Și încă va mai fi timp să-i cuprindă mâinile calde la obraz. Și să prindă privirea aspră, dar atât de duioasă. Și să zâmbească la surprinsul:
Maria, ce-ai în păr? Unde ți-e pieptănul? Adu-l să te aranjez! Doamne, cât e de târziu… La somn! Ce vrei la micul-dejun mâine? Griș cu lapte sau clătite?
