Și să nu uiți de bananele pentru bunica Nadia! Numai mici, așa cum îi plac ei! Data trecută ai cumpărat cine știe ce! Mara! Cum poți să faci așa ceva? Chiar îți este greu să respecți o simplă rugăminte?
Maria Ilinca Văduva, contabil-șef la o firmă cu renume, mamă a doi copii și, teoretic, o femeie fericită cu soțul ei, oftă adânc și dădu absentă din cap către nimeni, cu toate că știa bine că mama n-o putea vedea de la celălalt capăt al firului. Era suficient că știa clar mama ei recunoștea mereu după ton dacă asculta sau nu.
Și nu-mi da doar din cap, fă ce ți-am zis! Că te știu eu, capul în nori! Maria! E timpul să te maturizezi!
Nu mai dădu din cap a doua oară. Spuse doar: Da, bine, mama! și se despărți grăbit de telefon.
Să mă maturizez… Da, sigur! Cum zici tu, mamă la patruzeci și ceva de ani, chiar e momentul…
Mai erau treizeci de minute până la sfârșitul programului, dar Mara nu mai reușea să se concentreze la raportul pe care-l avea de terminat. Mintea îi era invadată de tot felul de gânduri, majoritatea sumbre. Și totuși, ea era un copil bun. Așa zicea mereu mama.
Măriuca noastră e deșteaptă! O fată tare cuminte!
Sunau drăguț cuvintele astea când era la grădiniță. Fetița cu bucle, fundițe prea mari și rochiță cu volane. Un înger!
Da ce înger?! Numai mama știa ce-o aștepta când venea să o ia acasă.
Maria! Ce-i cu tine, fetițo, acolo-n cap?
Un cuib! Doamna Valentina Nicolae a zis să stau liniștită, poate vin păsările să-și facă puișorii aici. Să fie și părul meu de vreun folos, nu?
Și fundițele unde-s?
Nu mai știu! Una i-am dat-o lui Sandu. Avea nevoie de frânghie pentru ancoră. Mamă, știai că Sandu are corabie adevărată? Taică-său a făcut-o! Azi ne-a arătat doamna Valentina la ligheanul cu apă, cum plutește corăbioara! A fost super!
Dar a doua fundă?
A luat-o Lenuca. Nu mai știu pentru ce. Mamă, de ce bate vântul?
Maria!
Ce-i?!
Lasă-mă te rog cu întrebările tale! Am capul cât o oală!
Rămânea mută și se uita pe furiș la mama, tot drumul spre casă. Poate suferea? Și, Doamne ferește, dacă n-o mai trece niciodată durerea de cap, atunci ce va face? O să trebuiască să arunce și capul, ca cojile de ou pe care mama le azvârlea în găleată când făcea ochiuri dimineața?
Imaginația Mariei fusese mereu bogată. De multe ori nici nu ajungeau acasă și deja hohotea, cu muci și bărbia tremurândă, spre disperarea mamei.
Maria, ce-i circul ăsta?!
Nu știa să explice. Îi era așa de milă de mama ei, de biata ei durere de cap, încât n-ar fi vrut altceva decât să plângă și mai tare, precum Azorelul vecinului.
Azorel era un câine tare prostănac. Lătra și urla mereu, iar când gospodarului lui, nea Iurie instalatorul, îi plăcea băutura, Azorel nu se oprea din urlet zile întregi, de ajungea să zăpăcească întreg blocul de pe strada Brâncuși, scara 3. Copiii plângeau la părinți, să-l ia cineva de acolo. Părinții, pe bună dreptate, se enervau, chemau poliția, dar Azorel tot acolo rămânea. Odată, când s-a nimerit ca Iurie să rămână plecat mai mult decât de obicei, Azorel a tăcut brusc, rămânând ca o statuie la ușă. Cei care au fost acasă, au știut fără să le spună nimeni că s-a întâmplat o nenorocire.
Pe Iurie l-au condus toți vecinii pe ultimul drum. Toți îl știau ca pe un om bun, mereu gata să dea o mână de ajutor, doar că… Era, după cum zicea mama Mariei, prea slab de fire.
Azorel, lăsat singur, stătea nemișcat pe prag, privind lung, fără să mai scoată niciun sunet. Maria, de data asta lăsată de mama acasă, pentru că urmau să meargă la dentist, a trecut mâna peste capul lui, dar bietul câine nici nu a schițat vreun gest. Mama o trase de mână, iar ele plecară mai departe, dar la întoarcere, Azorel tot ca o stâncă ședea, parcă îmbătrânit dintr-odată, iar Maria ar fi jurat, făcând semnul crucii pe burtă, așa cum o învățase Sandu, că acel câine mititel plângea.
Mamă, de ce nu poate plânge ca noi?
Ce să fi fost în întrebare? Maria nu știa. Dar mama a tresărit, s-a uitat la Azorel, apoi a îngenuncheat lângă el, atingându-l cu o mână timidă:
Azorel Azorele Hai cu mine. El nu se mai întoarce
O fi priceput câinele? Nici Maria nu știa. Mama, fără să aștepte răspuns, îl luă în brațe și zise hotărât:
Hai! Te facem om!
Așa a ajuns Azorel câinele Mariei. A trăit încă șaptesprezece ani cu ei. Maria a prins să termine școala, să se căsătorească. Și niciodată Azorel nu a mai lătrat brusc, nu a mai urlat. Răbda, lăsa să i se spele lăbuțele, ieșea la plimbare. Și când a venit vremea să plece după stăpânul lui, a suspinat ca un om, și-a lăsat capul pe palma udă a Mariei și a închis ochii pentru totdeauna. Maria nu și-a mai luat câine de atunci, nici când au rugat-o copiii.
Dar, la urma urmei, Maria a avut o copilărie fericită. Avea tot mamă, tată, două bunici, un iepure cu o ureche smulsă și clătite cu smântână duminica. Mai era și casa de la țară a bunicii Olga, mama tatălui ei, unde mergeau foarte rar și nu pricepea de ce, fiindcă, pe atunci, totul era secret, iar copiii nu trebuia să știe.
La bunica Nadia mergea des, iar Maria ținea mult la ea. Spre deosebire de Olga, pentru Nadia nu existau subiecte interzise. Îi răspundea la orice întrebare, ceea ce îi atrăgea uneori dojeni din partea mamei:
Mamă, la ce-i spui toate astea? E prea mică! Nici nu pricepe!
Tu când ai fost mică, ai înțeles! Maria e toată a ta!
Maria râdea, privind cum se enervează mama pe bunica, și de multe ori nu înțelegea nici jumătate din explicațiile despre copii sau despre viață, dar îi plăcea să asculte, și-și spunea că sigur o să mai întrebe și despre lucrurile nespuse.
Avea motive. Oricât încercau adulții să ascundă ce se întâmplă în casă, nu se putea să nu simtă când după ușa dormitorului se auzea certat și apoi plânsul înfundat al mamei. Bunica Olga, când mergeau la țară, ridica din sprâncene și nu se uita la fiica ei. Maria nu pricepea nimic, și o trăgea pe mama de mână în bucătărie, să o învețe să facă plăcintă cu vișine, cea mai bună.
Mamă, hai! Bunica te învață să faci. Apoi poți și tu acasă! Tu nu știi plăcinta asta
Nu!
Adulții nu se grăbeau să-i explice nimic. Mai târziu Maria a înțeles: dacă ajungi rudă cu cineva, nu devii neapărat și apropiat. Părinții au divorțat când ea a împlinit zece ani.
Petrecerea, cu prietenele, era în toi când ușa s-a trântit și o voce rece a zis:
Gata…
Azorel lângă mama Mariei, s-a lipit de piciorul ei, alinând-o. O prietenă a strigat-o și Maria a fugit în sufragerie, anunțând tortul. A revenit să o cheme pe mama, găsindu-le pe amândouă privind fix, fiecare gândind altceva. Îndrăznind să întrebe, mama i-a răspuns calm:
Da, vin! Du-te la musafiri!
Iar peste câteva minute, Maria a văzut-o în prag cu un zâmbet larg și tortul făcut toată noaptea, să fie bun de premiu la gătit.
Când au plecat toți, Maria s-a lăsat lângă ea, iar mama i-a dat o lingură mare:
Bun tortul? Ei, încă una! La dracu cu dietele, Maria! La dracu cu toate! O să vină și la noi o zi bună!
Ce fel de zi bună, Maria n-a priceput nici mai târziu. Alocația primită de la tata le ajungea cu greu să-și ia haine noi celor mici, dar de sărbători nu uitau: Revelionul și ziua ei de naștere, atât mai rămăsese. Mama nu-și mai serba ziua.
Bunica Nadia, fără să-i pese că Maria o ascultă, insista că fiica ei trebuie să-și refacă viața. Maria vedea că vorbe de genul ăsta pe mama o amărăsc și-i răspundea invariabil:
Mi-e destul.
Când a crescut, Maria s-a întrebat adesea cum ar fi fost dacă mama ar fi iertat, ar fi început din nou? Dacă ar fi putut râde, în loc să se plângă mereu de dureri de cap sau de singurătate?
De fapt, mama Mariei uitase să mai râdă. Din ce în ce mai arțăgoasă, Maria se chinuia să fie calmă nu-i reușea mereu, mai ales în adolescență. Dar mereu când ieșea cu răbufniri, Azorel apărea de undeva și-și arăta colții tăcuți, iar Maria se cumințea pe dată. Azorel mușcase doar o dată, serios, cât să-i lase semne. Maria a ținut minte nu te pui contra celui ce știe exact ce le trebuie copiilor și câinilor.
Multe le-a aflat Maria de la bunica. Nu se sfia deloc să se exprime direct:
Ce vrei de la ea? Orice femeie devine acră dacă n-are dragoste.
Dar noi o iubim Eu și tu.
Of, Mariucă, nu-i asta! O femeie trebuie să se simtă femeie. Copiii, părinții nu-i pot oferi asta. Numai bărbatul. O să înțelegi într-o zi Când a murit bunicu-tău, aveam patruzeci de ani. Prea devreme. Desigur, am mai avut bărbați… Ce râzi? N-am fost mereu ca acum! Și-am suferit și eu sub lună Dar pe bunicul tău l-am iubit și-l iubesc. N-am putut fi cu altul. Una-i să primești flori ori să mergi la restaurant, alta-i să te trezești în fiecare zi cu cineva lângă tine. Vei vedea și tu!
Ba, eu am șaisprezece!
Ei, și?! Maică-ta nici nu făcuse optsprezece și-o ținea că nu poate trăi fără al tău tată. Că el putea fără ea nu-i păsa! Lovea ca mâța, a iubit cu tot sufletul. Știa la ce se aruncă. Părinții lui n-au primit-o. A răbdat cât a putut. Nu a putut uita un singur lucru.
Care?
Trădarea. Iartă-mă, fată, că-ți zic așa, dar decât să afli din gura altuia e mai bine așa. Să știi cât a suferit mama ta. Să fii trasă pe roată de critici, de sfaturi, de reproșuri. Să fii acuzată că n-ai iubit destul, n-ai putut destul. Și cât poți! Nu-ți spun ca să-ți fie ură de tatăl tău. Fiecare are dreptul la propria viață, la alegeri. Ce rost are ura? El și-a găsit drumul. Și îi merge bine. Bucură-te pentru el! În tine sunt două jumătăți mama și tata. Nu le poți smulge
Mama n-a zis niciodată ceva rău…
Și nici nu va zice. E femeie deșteaptă, Maria. Știe că taică-tu nu va înceta să-ți fie tată și tu nu vei înceta să-l iubești. De ce s-ar complica?
Îl iubește încă?
Și eu cred. De aceea nu caută să schimbe nimic.
Baba, crezi că și eu… așa… pentru un singur om?
Asta doar cer lui Dumnezeu să fie cineva vrednic. Restul nu depinde de mine…
Pe Oleg, viitorul soț, l-a întâlnit exact cum prorocise bunica: grăbită spre primul examen la facultate, ciocni un băiat masiv, deloc frumos. Nu-i văzu fața, dar brațele puternice o ținură ferm și o voce ușor răgușită îi șopti, zâmbind:
Domnișoară, sunteți prea iute, nu vă ajung din urmă! Lăsați-mi un număr, poate nu mai prind ocazia!
Telefonul nu i l-a dat, dar după examen l-a găsit, râzând, în coridor, așteptând-o.
Acum nu mai aveți unde fugi?
S-au căsătorit trei ani mai târziu. La început au locuit cu mama, dar Maria știa că nu merge așa.
A fost greu. Mama nu l-a acceptat pe Oleg (Olărescu). Nu vedea în el sprijin.
Ce meserie e asta, programator? Stă la calculator și mănâncă non-stop. O să crești un elefant, nu un soț.
Hai, mamă! Nu-ți pare rău de-un sandwich?
Mi-e milă de tine, Maria O să suferi.
Oleg a muncit din greu să o convingă pe soacră, și după aproape zece ani, i-a devenit aur curat.
Până atunci, ei deja locuiau într-un apartament mic, două camere. Oleg muncea la propria firmă, Maria era tot prin oraș la vizionări numai picioarele hrănesc un agent imobiliar. Copiii au stat când la bunica, când la străbunica Nadia, pentru care Maria mulțumea că erau încă în putere.
Primele semne de boală au apărut când Maria aștepta al doilea copil.
Maria, cine te crezi? Pleci o oră și te-ai dus! Eu am treabă! bombănea mama, amestecând borșul preferat al ginerelui. Gata, am plecat! Să-ți planifici tu singură timpul data viitoare!
Maria, fără să priceapă, o privea din prag. Era speriată. Se gândea că vizita la medic de ieri abia durase cât era vorba. Dar mama devenea tot mai confuză.
A refuzat investigațiile medicale, oricât a rugat-o Maria.
Nu-mi trebuie! Ce vrei să descoperi? Sunt mai sănătoasă ca toți! Să te gândești la bunica, medicii de ea au nevoie!
Maria, după consultări cu Oleg, a găsit un medic care a venit acasă.
Vă așteaptă vremuri grele. Trebuie investigații amănunțite.
Maria simțea cum îi îngheață mâinile. Nu putea fi adevărat! Mama era încă tânără! De unde așa boală?
Pot fi multe cauze. Dar nu are rost să le aflați. Cel mai bine e să vă concentrați pe a diminua urmările.
Se poate?
Medicina face progrese, dar nu există leac total. Putem încetini evoluția. Să evităm stresul. E și acesta un medicament.
Maria a înțeles că din clipa aceea totul se va schimba. Nu era pregătită, dar nu avea încotro. Mama era axa vieții ei și trebuia acum să-i asigure liniștea.
N-a vrut să-și amintească cât a convins-o să se mute la ei. Oleg a făcut eforturi imense pentru a cumpăra casa nouă, chiar împrumutând lei moldovenești de la bancă.
O să reușim. Suntem toți împreună, vei fi liniștită.
Maria plângea pe umărul lui, gândind că liniștea asta nu mai are cum să vină.
Și așa a fost. Mama uita des unde locuiește, voia să plece acasă.
Mamă, camera ta e la capătul coridorului.
Ce să fac eu în odaia ta de oaspeți? Eu acasă am de mers!
Da, dar ai grija de băieți și bunica e răcită. Rămâi, te rog!
Bine… Dar nu crede că o să stea așa mereu! Am și eu viața mea, la urma urmei!
Înțeleg, mamă.
Ce poți tu pricepe, Maria, la vârsta ta
Dacă nu era bunica Nadia să stea de veghe, Maria ar fi clacat demult.
Baba, chiar nu-și mai amintește nimic?
Aoleu, Mariucă Ține minte mai mult ce a fost demult. Lucruri la care nici eu nu mă mai gândisem. Acum abia înțeleg ce puțin timp i-am dat cât creștea. Înainte serviciu, creșă, școală cu program prelungit Abia ne vedeam. Când am crescut-o pe tine, mi-am ajuns chemarea. Mama ta e rana mea. Mi-aș da orice să recuperez măcar o clipă. Și știi, poate asta e rostul tuturor: să ne iertăm unii pe alții acum la bătrânețe. Când mă privește lung, căutând cu ochii pe cineva cunoscut, știu că nu o mai doare. Și zâmbește. E îngrozitor și, totodată minunat. E fericită, măcar o clipă. Și asta e prețios, Mariucă… Cum să treci peste așa ceva?
Nici eu nu știu, baba
Maria vedea câtă suferință îi aducea să-și vadă propriul copil alunecând pe nesimțite în lumea unde nu ajunge nimeni. De multe ori, găsind-o așezată pe jos lângă fotoliul bunicii, Maria întreba cu teamă:
Să o iau de aici?
Nu încă. Las-o. Nu va sta mult așa.
Bunica a plecat la un an după ce Maria a înțeles că viața lor nu va mai fi ca înainte.
Să-mi ai grijă de ea, Măriucă! Cum ai avea grijă de ochii tăi! Eu nu mai pot…
Maria mușca din buze, dar dădea din cap promițând, cu inima plină de spaimă să nu arate nimănui cât îi era de greu să rămână singură cu tot ce avea pe umeri.
Să nu te mai gândești la ea ca la mama ta. Se zice că la bătrânețe, omul devine copil. E adevărat. Copiii simt cu inima, nu cu capul. Totul e impuls, emoție. Te rog, ai grijă de ea ca de un copil, în locul meu. Să o alini. Când simți că nu mai poți, urlă! Dar să nu te audă, te rog. Și apoi, adu-ți aminte ce ți-am spus ține la ea. În felul în care vrei să țină și copiii tăi la tine. Promite!
Promit…
De câte ori nu și-a amintit Maria acest dialog? Nenumărate. Și chiar acum.
Căută ceasul, oftă, și-și luă geanta. Bine. Portmoneul, cheile, umbrela. E gata. Să-l ia pe cel mare de la fotbal, pe cel mic de la școală și apoi, la supermarket. Pentru banane. Din alea mici, exact cum îi plăceau bunicii.
Căci mama, văzând ciorchinele, va crede, pentru o clipă, că Nadia mai este. Și trebuie doar să facă doi pași spre sufragerie, ignorând privirea întrebătoare a îngrijitoarei. Și să deschidă ușa și să vadă fotoliul acela care nu se potrivește cu nimic din mobilier, dar pe care nimeni nu-l va da vreodată la o parte. Și să bombăne:
Maria! N-ai putut și tu să cureți tapițeria? De câte ori să-ți spun? Ai adus bananele? Bunica apare numaidecât. A zis că vrea.
Sigur, mamă! Ia loc, îți fac un ceai.
Și locul din fotoliu se va umple, și va mai fi timp să-și lipească obrazul de palmele atât de cunoscute. Să prindă privirea aceea aspră, dar plină de duioșie. Să zâmbească la întrebarea:
Maria, ce-ai în cap? Unde ți-e pieptenele? Aducel! Să te pieptăn eu! Doamne, cât e de târziu… La culcare! Ce-ți fac mâine la micul dejun? Griș cu lapte sau clătite?
