Băi, trebuie să-ți povestesc ceva ce încă mă face să râd cu lacrimi! Știi cât de bună memorie are băiatul meu, Vladislav? La grădiniță, știa pe de rost toate poeziile și replicile de la serbări toți copiii erau schimbați pe ultima sută de metri din cauza răcelilor, dar el oricum îi putea suplini pe oricine. Nici nu știai sigur ce costum va purta, până nu începea spectacolul!
La serbarea de Crăciun, Vladislav, care avea vreo cinci ani atunci, trebuia să fie… castraveciorul! Am aflat cu o seară înainte, chiar când eram de gardă la spital. Am alergat ca nebuna prin supermarket, am cumpărat un tricou verde, carton colorat, și toată noaptea am stat să-i cos niște pantaloni scurți verzi și să-i montez o bonetă improvizată din carton și un fir de sârmă învelit cu material textil verde. Am făcut ceva ce și Cocoșilă apărea palid în fața mea!
Dimineața îl trimiteam pe soțul meu, Mihai, la serbare și nu prea aveam încredere în orientarea lui la chestiuni de costumat copii. Așa că i-am ținut predică de la 6 dimineața, i-am explicat cum să-l îmbrace pe Vladislav, unde să prindă boneta cu sârma, tot tacâmul.
La jumătatea zilei, mă sună educatoarea, doamna Tamara, cu voce tremurată: Doamna doctor, avem o problemă! S-a îmbolnăvit personajul principal. Mâine Vlad va fi… covrigul! (adică, în varianta noastră, colăcelul moldovenesc). Eu, panicată, întreb: Nu poate fi colăcel costumat în… castravete? O tăcere grea s-a așternut în telefon.
Îi dau telefon soțului, îi explic forfota și el, foarte relaxat (chiar prea!), îmi spune că nu-i nicio problemă. Vine la noi acasă cu doi prieteni chirurgi, Vasile și Doru. Trei chirurgi e mai puternic decât orice echipă, rezolvăm costumele! (mă mir acum, că eu de obicei simt când urmează ceva dezastruos, dar atunci nu am avut niciun semn…)
Alergam toată ziua pe coridoarele spitalului și pe la nouă seara sun acasă. Ridică Vladislav. Mami, am luat un tricou alb nou, tata lipește carton galben pe el, nenea Vasile face de-ale gurii la bucătărie, iar nenea Doru râde pe săturate!
După o oră, Vlad îmi spune că se bagă la somn și nenea Doru a decupat un cerc din carton galben și desenează niște ochi, Vasile deschide o conservă de castraveți murați, tata râde de nu mai poate…
La miezul nopții, mai sun, e Mihai la telefon. Îmi spune că Vasile și Doru, după atâta muncă la colăcel, au adormit, dar… există anumite nuanțe. Cercul din carton galben fusese lipit strâmb cu super-glue pe tricoul alb de Vasile. Când Doru a încercat să dezlipească capodopera, a rupt jumătate de tricou. Așa că au cusut cu fir de mătase chirurgicală cercul galben pe tricoul verde de castravete!
Ideea e că, la final, cică arăta bestial, nici nu-ți imagina cum. Și, ca să fie colăcelul fericit, i-au pus și 30 de dinți, dar nu le-a mai ajuns carton alb pentru încă 2. Eu i-am zis: Lasă, la cât are, oricum nu se vede!
Așadar, ar trebui să fiu liniștită: băiatul meu va fi cel mai original la serbare. Și cine sforăie acolo în fundal? E Doru, extenuat de cât a decupat dinți, că a adormit direct în fotoliu cu foarfecele în mână.
Toată noaptea am avut un gol în stomac, iar dimineața, după gardă, am făcut scandal la director să-mi dea o oră liberă, să mă duc și eu să-l văd pe Vlăduț.
Am întârziat puțin și, cum am intrat pe holul grădiniței, deja răsunau hohotele. Deschid ușa încet și… ce să vezi: în fața bradului, încerca să țopăie colăcelul. Pe pieptul lui Vladislav, un cerc galben, uriaș, cât de la bărbie până la genunchi, cu două ochișori ce-o luaseră fiecare pe drumul lui. Trei cusături de mătase trasate orizontal peste ochi semănau cu riduri adânci de la atâta viață trăită de colăcel. Cireașa de pe tort? Îi lipseau chiar cei doi dinți din față, iar cu zâmbetul acela imens de carton, arăta a colăcel trecut prin viață, poate ieșit recent din pușcărie, cu mici vicii moldovenești…
Tot acest efort chirurgical era completat perfect de boneta veselă de castravecior, cu codița verde din sârmă pe post de nevoie de ceva verde la fiecare sărbătoare.
Fix atunci Vlad începe să recite poezia: Unde mă mai vezi ca pe mine?… (ar mai fi urmat căci doar în poveste și la serbarea de Crăciun, dar lumea deja plângea de râs). Doamna Tamara se prăbușise pe vine de râs, iar eu nu știam dacă să plâng, să râd sau să fug acasă…
Adevărul e că nimeni n-o să uite vreodată acel colăcel, făcut de trei chirurgi și un tată foarte entuziast!
