Bagajul pierdut
Geamantanul nu avea greutatea pe care ar fi trebuit s-o aibă.
Am simțit asta încă de la banda de bagaje. Cunosc foarte bine cele doisprezece kilograme ale mele, greutatea lor, cum se sprijină pe roți, echilibrul mânerului. Dar acum părea altceva mai greu, mai dens, cu centrul de greutate schimbat. Carcasa, însă, la fel: plastic gri, patru roți, zgârietură pe colțul stâng. Am luat geamantanul și am ieșit spre ieșire.
Aeroportul Chișinău mirosea a cafea și a gresie udă. Afară, ploua mocănește, o ploaie de martie, mohorâtă, fără vreo urmă de primăvară sau de vacanță. Am oftat și mi-am amintit de conferința despre spații verzi urbane sigur, era un motiv bun să zbor din Iași la Chișinău, dar nu atât de bun încât să pot spune că mă bucur că sunt aici.
Am treizeci și unu de ani. Cercetător junior la Institutul de Urbanism, garsonieră în chirie de douăzeci și opt de metri, cărți stivuite de-a lungul pereților. Mama la Bălți, mă sună duminică seara și întreabă mereu același lucru: Ei, cum e? Nimic nou cu dragostea? Și eu, de fiecare dată: Mamă, am treabă. Ca și cum asta ar explica totul.
Taxi până la hotel douăzeci de minute. Șoferul m-a întrebat dacă am venit în concediu. Nu, delegație. A dat din cap, de parcă alt răspuns nici nu exista.
Camera mică, dar curată, cu fereastra spre o fâșie cenușie de oraș. Pe pervaz, o floare de plastic mușcată, care n-a fost niciodată mușcată adevărată. Am pus geamantanul pe pat, am desfăcut fermoarul și m-am blocat.
Inauntru haine de bărbat.
Un pulover gros tricotat, verde-închis, mirosind a iarbă, nu a parfum. Măsura clar nu a mea, umerii mult mai lați. Blugi. Adidași în punguță, mărimea patruzeci și trei. Un încărcător de telefon pe care nu l-am avut niciodată. Un pachețel cu semințe scris pe o etichetă în engleză, ceva botanic. Și un caiet. Gros, cu copertă de piele, prins cu elastic.
Nu era geamantanul meu. M-am așezat pe marginea patului, uitându-mă la lucrurile străine, atentă la orice detaliu. Carcasa gri, tot patru roți, aceeași zgârietură. Dar conținutul nu era al meu. Cineva, acolo, la aeroport, mi-a luat valiza cu rochiile pentru conferință, laptopul cu prezentarea, fotografia cu mama în rama veche. Iar eu am luat bagajul altuia.
Primele minute am stat așa, fără să-mi dau seama ce să fac. Apoi am sunat la aeroport. Robotul telefonic m-a pus pe așteptare. Am stat unsprezece minute, apoi mi-a răspuns cineva. O domnișoară a notat datele zborului, numărul etichetei, și m-a rugat să aștept. O să fiu sunată. Musai că o să fiu sunată.
Am lăsat telefonul deoparte și m-am uitat din nou la geamantanul deschis. Caietul, pus deasupra, părea să aștepte să fie deschis. Coperta, ușor uzată pe margini, elasticul slăbit.
Știam că nu e corect. Să umblu printre lucrurile altuia, să-i văd viața, notițele. E ca și cum ai asculta o conversație peste gard sau te-ai uita la ferestre străine în amurg. Nu e frumos. Am început să mă învârt prin cameră, am umplut un pahar cu apă. Am băut. Apoi iar m-am uitat la caiet.
Umerii mei lăsați de atâta purtat de geantă cu laptop, de parcă ar fi știut unde să meargă, s-au lăsat. Degetele lucioase de la tastatură au mângâiat coperta. Era caldă, moale, aproape prietenoasă.
Am deschis caietul.
***
Scrisul neobișnuit. Litere înclinate la stânga, rotunjite, cu cozi lungi la r și u. Nu un scris grăbit scris cu gândul, cu liniște. Îmi imaginam o voce calmă.
Prima notiță nu avea dată.
Cernăuți. Dimineață am urcat pe Josaphat pe jos. Orașul se vede ca o grădină imensă pe care nimeni n-o tundea. Copacii printre case, tufe pe balcoane. Am desenat un platan la intrarea în funicular. Trunchiul ca o hartă a unei țări necunoscute, pete deschise, insule închise. Am stat trei ore până am înghețat.
Am întors pagina.
Cluj. Am desenat un baobab în Grădina Botanică. Nu era real, ci un bonsai. Dar rădăcinile arată ca și cum ar vrea să fugă din ghiveci. Un copac grav într-o lume cu măsura mică. Poate sunt la fel.
Mi-a scăpat un zâmbet. Prima dată în ziua asta.
Apoi am mai întors o pagină. Și încă una, și încă una.
Notițele curgeau una după alta: Sibiu, Orhei, Suceava, Brașov. Fiecare vorbea doar despre loc și despre plante. Omul ăsta călătorea, desena copaci, gândea cu voce tare pe hârtie. Nu găseai niciun cuvânt despre hoteluri, restaurante, obiective turistice. Doar verdeață. Tufe, rădăcini, frunze, trunchiuri. Printre notițe, schițe rapide, clare, vii. O ramură cu trei frunze. O rădăcină ieșită din pământ, îmbrățișând o piatră.
Sibiu. În piață am văzut un portocal între tarabe. Comercianții și-au atârnat pe ramuri pungi și etichete de preț. Dar copacul stă drept. Are sigur peste două sute de ani. A trecut prin toți vânzătorii, toate piețele. Am desenat cum am putut. Tremuram de cald.
Orhei. Glicinele pe bulevard atârnă atât de jos încât le atingi cu capul. Moldovenii trec pe lângă ele, turiștii fac poze. Stăteam și mă gândeam: aici e un copac căruia nu-i pasă de limite. Crește cum vrea el. Oare pot și eu?
Am realizat că trecuseră patruzeci de minute. Afară se întunecase. Ploua în geam mărunt, insistent.
Am răsfoit și mai departe.
Suceava. Am intrat în parcul părăsit de la marginea orașului. Tei groși cât brațele laolaltă, rădăcinile au spart asfaltul. Cândva aici erau oameni. Acum, doar copaci. Și eu. Am desenat un tei. Stătea ca o santinelă drept, nemișcat, nici o frunză nu se clintea. Așa arată loialitatea: să stai și să aștepți să se întoarcă cineva.
Mi-am dat seama că autorul conversa cu copacii la fel cum alții conversează cu prieteni. Fără rușine, fără mască. Copacii erau confidenții lui. Și am vrut să aflu de ce.
Până la o însemnare care m-a făcut să las caietul și să stau minute în șir privind peretele.
Brașov. Doi ani după divorț. Am mers cu Raluca paisprezece ani de la facultate până în ultima zi. Mi-a zis: Tu iubești copacii mai mult decât oamenii. Poate avea dreptate. Poate n-am știut să iubesc oamenii așa încât să simtă. Nu mai cred că voi găsi. Nu un copac un om. Care să înțeleagă de ce desenez rădăcini.
Am închis caietul. L-am pus pe noptieră. M-am apropiat de fereastră.
Ploua neîncetat. Orașul se vedea stins, niciun bec, niciun chip. Jos, pe stradă, s-a trântit o ușă, râs de tineri, străin. Trei zeci și unu de ani. Garsonieră în chirie. Cărți în șir. Cum e, mamă? Nimic nou? Ultima relație s-a terminat acum un an și jumătate, și nici nu-mi mai amintesc când am renunțat să mai caut. Am venit într-o seară acasă, m-am așezat la masă și am simțit că mi-e bine. Sau nu bine, dar familiar. Și obișnuința înlocuiește fericirea dacă nu te gândești prea mult.
Dintr-o dată mi-am amintit. Scrisoarea.
Scrisoarea aceea prostesc începută în avion, de plictiseală. Zborul a fost întârziat două ore, am scos o foaie și pixul doar să-mi trec degetele peste liniile albe. Nu jurnal, nu notițe. Prostie, lucruri pe care omul mare nu le mai face: Dragă necunoscutule, visez să întâlnesc N-am terminat. Am îndesat foaia în buzunarul valizei la coborâre și am uitat de ea.
Acum e în alt geamantan. La cineva care are un jurnal cu copaci.
M-am așezat pe pat. Obrajii ardeau.
***
Dimineață am sunat iar la aeroport.
Serviciul bagaje pierdute, Cristina la telefon, vocea obosită, în fundal trosnea ceva, probabil covrigi.
Am făcut ieri sesizare. Zbor Iași București Chișinău, etichetă
Imediat. Trosnitul a încetat. Da, sesizarea e în lucru. Revenim la dvs.
Când?
În ordinea solicitărilor. Între trei și zece zile lucrătoare.
Zece?!
Zile lucrătoare. Dar poate se rezolvă mai repede. Ținem legătura.
Am închis și m-am uitat iar la geamantanul străin. Aveam nevoie de haine. Conferința începea poimâine. Singura mea rochie decentă, laptop-ul, pantofii, tot era la cineva necunoscut.
Am ieșit prin oraș. Într-un sfert de oră am găsit un centru comercial. Am cumpărat pantaloni, o bluză, lenjerie, încărcător de telefon. Casiera mi-a zâmbit:
Ați pierdut bagajul?
S-au încurcat.
Asta-i la noi în Chișinău la ordinea zilei, toate trolerele sunt gri.
Am dat din cap. Nu eram singura. Straniu cum gândul ăsta poate să mă liniștească.
Am intrat la farmacie după periuță de dinți și pastă, apoi la o cafenea de colț. O cafea băută în picioare, locurile ocupate de cupluri. Pe drum, am sunat-o pe mama.
Ai ajuns? Cum e vremea?
Plouă.
Ți-ai luat umbrelă?
Mamă mi-am pierdut valiza.
Vai de mine, cum? Ți-au furat-o?
S-a încurcat la aeroport. Cineva mi-a luat-o și a rămas asta.
Mama a tăcut. Apoi:
Înseamnă că altcineva umblă printre lucrurile tale. Mă întreb ce crede despre biblioteca ta.
Mamă
Spun și eu Tu umbli cu o bibliotecă întreagă după tine la fiecare drum.
N-am pomenit nimic despre jurnalul cu copaci. Nici despre scrisul înclinat sau notița de la Brașov. Am zis doar: O să fie bine, mamă și am închis.
M-am întors și am căutat iar în geamantan. Nu jurnalul mă interesa, ci o urmă un nume, vreo adresă. În buzunarul cu fermoar am găsit o carte de vizită:
Tănase Radu, Design peisagistic. Proiectare, amenajare, consultanță.
Și un număr de telefon.
Am tastat în aplicația de mesaje:
Bună ziua. Cred că la aeroportul Chișinău am încurcat valizele. O am pe a dvs. Gri, cu zgârietură pe colt. Am descoperit jurnalul și cartea de vizită. Am găsit contactul dvs.
Răspunsul a venit după nouă minute.
Bună ziua. Abia azi am văzut bagajul. Da, sigur nu e al meu. Cărți, jurnal, rochie. Îmi pare foarte rău. Sunt și eu în Chișinău. Ne putem întâlni pentru schimb?
Am recitit. Cărți. Jurnal. Rochie. Deschisese valiza mea.
Da, sigur. Unde vă e convenabil să ne vedem?
Cafeneaua Lumină, pe bulevard. Mâine dimineață, la zece. Vin cu valiza dvs.
Perfect. Și eu.
Am pus jos telefonul, apoi iar l-am ridicat să recitesc mesajul: Cărți, jurnal, rochie. Poate a răsfoit și jurnalul cu ideile mele. Poate fotografia cu mama. Poate scrisoarea.
Am închis ochii. L-am vizualizat în camera lui sau pe o terasă, sau într-o cafenea , ținând în mână foaia mea, cea ruptă din caiet, scrisul meu grăbit. Citiind cuvintele pe care nu voiam să le vadă nimeni.
Am deschis ochii. Am luat jurnalul de pe noptieră și am recitit pasajul de la Brașov.
Nu cred că voi mai găsi.
Iar eu dragă necunoscutule, visez să întâlnesc. Acum acea foaie e la cineva care desenează copaci și caută pe cineva care să-l înțeleagă. Ce coincidență. Să definești viața printr-o pereche de valize gri identice.
Sau nu e doar coincidență.
Am așezat caietul la loc și l-am închis iar.
Ultimele notițe:
Timișoara. Primăvară. Balconul meu plin, vecinii se plâng. O sută paisprezece plante, le-am numărat. Raluca ar fi zis că-s dus cu capul. Dar Raluca nu mai e. Și n-am cui să mă plâng. Doar unui ficus. Ficusul tace. Cel mai bun partener de discuție.
Și ultima însemnare:
Plec spre Chișinău. Grădina Botanică. Vreau să văd Liriodendron se spune că are peste o sută de ani. Concediu. Primul în ultimii doi ani pentru suflet, nu pentru lucru. E ciudat să călătorești doar așa, fără un motiv mare.
Am închis jurnalul, l-am pus în valiză, am tras fermoarul.
El venea la Chișinău pentru un copac. Eu pentru conferință. El desena plante din alte orașe, eu scriu articole despre cum să readucem verdeața în orașele noastre. Și undeva, între aceste scopuri, două valize gri și identice și-au schimbat locul.
Am adormit greu. Am stat gândindu-mă cât de ciudat e să-ți fie deschisă viața de cineva necunoscut înainte să-i știi măcar numele.
***
Cafeneaua Lumină era chiar pe bulevard, între plopi și un stâlp de iluminat. Pereți de sticlă, mese de lemn, miros de pâine caldă, scorțișoară. O chelneriță cu logo de lampă deasupra buzunarului punea ceștile pe masă.
Am ajuns cu douăzeci de minute mai devreme. N-aveam liniște să stau în cameră. Am ales o masă la geam, mi-am pus valiza lângă scaun și am comandat ceai. Îmi tremurau ușor mâinile pe meniu. Ridicol doar schimb de bagaje, nu act de viață.
De fapt, era mai mult de-atât. Era un jurnal citit, o viață necunoscută care devenise brusc familiară.
L-am recunoscut imediat.
A intrat exact la zece, cu geamantanul gri pe roți. Înalt, într-o geacă verde, fix nuanța puloverului din valiză. Pe nas și obraji o dungă bronzată, semn de la ochelarii de soare. S-a uitat în sală, a văzut valiza mea. A venit la masă.
Daria? Vocea lui calmă, cu o pauză, de parcă selecta cuvântul potrivit.
Da. Radu?
A dat din cap și s-a așezat. A pus valiza lângă a mea. Gemene gri, cu zgârieturi pe colț.
E ciudat, a zis. Am verificat și eticheta.
Și eu.
Probabil s-au încurcat. Sau poate n-am fost atenți.
Sau valizele s-au pus de acord.
A zâmbit în colțul gurii. M-am gândit că râde la fel de rar și cald cum scrie.
Îmi cer scuze, a zis.
De ce?
Am deschis valiza dvs. Am crezut că e a mea. Apoi am văzut cărțile și mi-am dat seama.
Și eu am făcut la fel.
O pauză. A învârtit lingurița printre degete. Degetele mari, sub unghii puțină pâmânt nu murdărie, ci lucru cu plantele.
Am citit jurnalul dvs., a spus încet. Notițele pentru articole. Despre spațiul verde din oraș, despre grădinile dintre blocuri. Mi s-au părut interesante. Nu trebuia, dar
Am citit și eu jurnalul tău.
S-a uitat la mine.
Tot?
Tot.
Liniște. Pe geam, trotuarul ud, copiii hrăneau porumbeii. Radu a zâmbit slab.
Atunci știi de Cernăuți.
Și de Cluj. Și de baobabul-bonsai.
Și de Suceava.
Și de teiul ca o sentință.
A lăsat privirea în jos.
Și de Brașov.
Am dat din cap. A înțeles.
Știi despre mine mai multe decât mulți cunoscuți, a zis.
Iar tu despre mine?
A scos din buzunar hârtia, foaia mea. Am recunoscut-o dintr-o privire. Liniată, colț îndoit. Aceea.
Am găsit asta în buzunar. Am citit-o. Poate n-ar fi trebuit. Am făcut-o.
Am simțit obrajii arzând.
O prostie, am zis. Scrisă din plictiseală, în avion.
Dragă necunoscutule, visez să întâlnesc pe cineva lângă care pot tăcea. Nu pentru că n-am ce spune, ci pentru că totul se înțelege fără cuvinte. Am obosit să mă explic. Să-mi aleg cuvintele. Mi-aș dori să privească cineva raftul meu de cărți și să știe cine sunt. Mi-aș dori ca cineva
Ajunge, am șoptit.
Se oprește acolo, a zis el. Mi-aș dori ca cineva Nu ai continuat.
Nu știam ce vreau să spun mai departe.
Aș fi scris același lucru. Doar că despre copaci, nu despre cărți.
L-am privit. Pe dungă, pe mâini, pe ochii întunecați dar luminoși.
Știi și de mama din Bălți.
Fotografia din ramă. Frumoasă femeie. Semănăm.
Știi la ce lucrez.
Notițe despre spații verzi. Sunt arhitect peisagist. M-am uitat profesional, apoi altfel.
Știi că sunt singură.
Știu că ai venit la conferință cu singura rochie bună. Că ai cinci cărți la tine pentru patru zile. Că păstrezi poza mamei în valiză, nu pe telefon. Că scrii de mână, deși lucrezi pe computer. Și că ai scris o scrisoare necunoscutului care nu există.
N-am spus nimic.
Eu, a continuat el, desenez copaci, am divortat acum doi ani, am fix o sută paisprezece plante pe balcon, pentru că nu știu să țin oamenii aproape suficient cât să rămână. Tu știi toate astea.
Știu.
Am citit vieți prin bagajele noastre. Ne-am sărit peste toate începuturile și-am ajuns la pasele din mijlocul vieții.
Mi-a scăpat un râs scurt, pe care nu-l știam în mine. Radu a zâmbit larg.
Te cunosc mai bine decât ar fi trebuit, a spus. Dar poate e cel mai sincer început.
Pentru că n-am ales ce să arătăm?
Exact. Geamantanul e felul cel mai sincer de a-ți arăta viața. Nu pozezi, nu selectezi, pui doar ce-ți trebuie. Și din acele lucruri cineva poate vedea cine ești cu adevărat.
Am privit la geamantanele gemene.
Vrei să mergem la o plimbare? m-a întrebat. Grădina Botanică e aproape. Sunt aici să văd Liriodendron tulipifera.
Știu, am spus. Am citit ultima pagină.
A dat din cap. Şi-a băut cafeaua până la capăt, s-a ridicat.
Lăsăm valizele aici? am arătat spre ele.
Să stea împreună. Au ce povesti.
Am ieșit din cafenea. Ploua încă de dimineaţă, dar acum bulevardul sclipea. Plopii stăteau drepți, nicio frunză nu sufla. M-am gândit la teiul din jurnal. Despre răbdare și dorința ca cineva să se întoarcă.
Povestește-mi ceva ce nu scrie în jurnal, am cerut.
Mă tem de porumbei, a zis serios.
De porumbei?
Când eram mic, unul mi-a intrat pe fereastră și s-a așezat pe capul meu.
Am izbucnit în râs. S-a uitat la mine, mi s-a părut că-i plac glumele mele.
Dar tu? m-a întrebat. Ceva ce nu e în geamantan.
Vorbesc cu cărțile. În gura mare. Când autorul scrie prostii, mă cert cu el.
Cine câștigă?
De obicei el, dar nu mă las.
Am mers pe bulevard, cu un om pe care-l știam din scris, din notițe, dar pe care abia îl întâlneam. Ca și cum citeam un roman și întâlneam autorul.
Ziceai că nu mai crezi că vei găsi, am spus.
Țin minte.
Dar ai găsit bagajul meu.
Și tu al meu.
Ne-am dogorât în tăcere. Dar a fost tăcerea aceea bună, aceea la care visasem cândva și scrisesem în scrisoarea pentru necunoscut.
Grădina Botanică începea după colț. Radu mi-a arătat copacul. Trunchi ca o coloană, masiv, vechi. Poate o sută douăzeci de ani, poate n-a trecut decât un secol peste el. Trecuse peste războaie și revoluții și tot înflorea în fiecare mai.
A scos un caiet mic din buzunar altul decât jurnalul din valiză. Creion. Și-a așezat mâna și s-a apucat să deseneze, liniile sigure, rapide, viața ieșind din gest și tăcere.
Pot să te întreb ceva? am rostit.
Poți.
Când ai citit scrisoarea, ce ai simțit?
A continuat să deseneze fără să se oprească.
Că vreau să știu cum se termină.
Ți-am spus, nu știam ce să scriu și am lăsat-o baltă.
Poate acum știi?
Nu am răspuns. Dar nu am plecat. Lumina de martie se strecura printre ramuri. Pe fața mea, umbrele frunzelor, ca pistruii.
Trei ore în grădină. Am mers printre alei, ne-am oprit la fiecare copac. Radu povestea ca unui prieten vechi despre fiecare. Desena, povesteam de proiectele mele: despre transformarea dintre betoanele blocurilor în petec verde, despre încăpățânarea funcționarilor, despre un moș care a plantat douăzeci și trei de meri și a dat în judecată primăria, că-i voiau tăiați.
Doi zeci și trei? Și fiecare cu alt nume? a ridicat sprânceana.
Pe fiecare l-a botezat cu nume de femeie.
Îl înțeleg. Eu am ficusul pe care-l cheamă Arcadie. Vechi de cinci ani. Singurul ce-a supraviețuit după divorț.
Arcadie?
Arată ca un Arcadie. Serios, puțin strâmb, dar rezistent.
Am râs. În tot anul trecut, la Iași, nu vorbisem cu nimeni atât de deschis și cald.
Pe o bancă sub Liriodendron am tăcut o vreme. Jumătate de metru între noi. Niciunul n-a micșorat distanța.
Ai conferință mâine, a spus Radu.
Da. La ora douăsprezece.
Tema?
Spațiul verde și confortul psihologic urban. Plictisitor.
Pentru unii. Pentru mine, nu.
Vrei să vii?
La conferință științifică?
La una plictisitoare despre copaci.
Oricum am fost la o mie de astfel de întâlniri.
Am râs amândoi. Ca într-o notiță din jurnal adevărat. Fără să încercăm să impresionăm.
Ne-am dus înapoi încet. Radu a povestit despre Timișoara, cum balconul lui a devenit junglă, cum vecina vine și udă plantele când el lipsește, apoi bea ceai.L-a apucat dorul de drumuri după divorț, a găsit un zbor ieftin la Cernăuți, și a plecat fără motiv mare.
Și ai început să scrii?
Am desenat mereu. Dar la Cernăuți am simțit nevoia să și scriu. Înainte erau doar linii. Acolo mi-au trebuit cuvinte.
Am înțeles exact. Și eu am simțit nevoia asta.
Trecând prin dreptul cafenelei Lumină, ne-am luat rașchetele. Două valize gri, în sfârșit la locul lor. Fiecare la omul potrivit.
***
Seara, în cameră, cu o cană de ceai uitată pe masă. Valiza la perete, cu cărțile mele, jurnalul, rochia. Am verificat totul la loc. Laptop, încărcător, poză. Un singur lucru lipsă.
Pe scaun însă, un desen. Radu mi-l lăsase la despărțire. O filă dintr-un caiet, ruptă frumos. Un copac desenat, nu liriodendron sau baobab, ci ceva nou, cu coroană largă, rădăcini ca niște raze.
Ce-i? am întrebat.
Copacul pentru orașul fără verdeață, a spus. E inventat. Încă nu există, dar tu ca urbanistă poți să-l plantezi.
A plecat. N-a întors capul. Dar am văzut că la colț a încetinit, ca și cum ar fi vrut să privească înapoi.
Am rămas cu desenul și gândul că omul cu care poți tăcea e cel cu care tăcerea înseamnă mai mult decât orice vorbă. Iar acel om tocmai mi-a părăsit camera, cu scrisoarea mea în buzunar.
Am luat telefonul.
Mulțumesc pentru copac. O să-l plantez.
Răspunsul a venit după un minut:
Am vorbit serios. Dacă desenez un proiect de grădină pentru bloc, mă ajuți cu partea științifică?
Desigur.
Trebuie să știu adresa ta din Iași. Pentru poștă. Eu trimit tot pe hârtie.
Am zâmbit. Am trimis adresa. Și-am mai scris:
Dar să știi, cutia poștală e mică. Dacă aduci planuri mari, trebuie să le aduci personal.
Răspuns instant:
Notat.
Am pus telefonul deoparte. Cineva a pornit televizorul în camera alăturată, vocile prezentatorilor pătrundeau slab printre pereți. Seară obișnuită, hotel obișnuit. Dar ceva era schimbat. Pur și simplu zâmbeam. Fără vreo cauză specială. Sau, de fapt, cauza era. Dar atât de ciudată că n-aș fi știut să-i povestesc mamei: Mi s-a încurcat valiza și am întâlnit un om. Parcă dintr-un film prost.
Am deschis iar valiza. Am găsit un carnețel și o foaie albă. Buzunarul ăla cel cu scrisoarea neterminată, pe care acum probabil o are el. Nu mi-a mai dat-o înapoi. Nici n-am cerut.
M-am așezat la masă. Am scris:
Dragă necunoscutule, visez să întâlnesc un om lângă care pot tăcea. Nu pentru că nu am cuvinte, ci pentru că și fără ele e clar ce simțim. Am obosit să mă explic. Să aleg ce spun. Vreau să se uite cineva la raftul meu de cărți și să știe cine sunt. Să existe cineva
M-am oprit. M-am uitat la desenul de pe perete.
Am scris un singur cuvânt nou.
Radu.
Am împăturit foaia cu grijă și am pus-o în valiză. Buzunarul în care a început totul. Ca un cerc care s-a închis.
Afară se auzea orașul, martie la Chișinău mirosea a pământ reavăn și promisiune de primăvară. Ploua încă de peste zi, dar cerul se făcuse roz la apus.
Am stins lumina. Mâine am prezentare. O să fiu pe scenă cu rochia care a dormit două zile în altă valiză, vorbind despre spațiul verde. Iar pe al treilea rând, poate, va sta omul care desenează copaci pentru orașele fără verdeață.
Poimâine ieșim la plimbare. Mi-a promis că-mi arată aleea de chiparoși de pe cealaltă parte a orașului. Cică, acolo, copacii stau atât de aproape că-și unesc coroanele într-un culoar verde. O să-ți placă și ca botanist, și pur și simplu, mi-a scris.
Apoi Iași. Și Timișoara. Orașe diferite, vieți paralele. Dar între ele o schiță de mână, un plan, o adresă. Și o scrisoare terminată.
Valiza stătea la perete. Același gri, zgârietură pe colțul stâng. Dar totul în jurul ei deja nu mai era la fel.
Bagajul se găsise.
