Azi mi-ai zis că mă căsătorit cu tine pentru că sunt practică!
Și ce? a scos umeri. E ceva rău?
Încă poartă hanoracul ăla vechi? Mihăiță a aruncat o privire dezgustată spre Anca, strângând mânecile cămășii ca și cum ar fixa armura înainte de luptă.
Ea a rămas cu cana de cafea în mână. Aburul se ridica subțire, arzând degetele, dar nu lea lăsat.
El e practic.
Da, practic, a murmură el, aranjând cravata în fața oglinzii. Ca tot ceti place la tine.
Anca a plecat ochii spre podea. Cafeaua nu mai aburiva. Suprafața s-a întunecat, reflectând tavanul ca o mică oglindă spartă.
Mihăi, tu
Ce? deja scoatea cheile, metalul sunând în inelul de logodnă.
Nimic.
Ușa sa închis atât de tare încât raftul cu porțelan a început să tremure.
***
Sau întâlnit la birou. Ea, o contabilă liniștită, cu părul prins întrun coc neglijent, el, un manager plin de sine, cu râsul ce răsuna pe holuri. Mihăiță o cucerea cu trandafiri stropiți de rouă, cinești la lumina lumânărilor, comandândui friptură medie fără să întrebe ce îi place.
Nu ești genul acela care se enervează din curiozităţi, nu? a întrebat el la a treia întâlnire, ajustând șervețelul de pe genunchii ei.
Nu, a zâmbit Anca, parcă fără să audă clopoțeii de alarmă.
Asta e bine. Fosta mea făcea mereu scandaluri
Ea nu a dat importanță. Apoi nunta, copiii, casa. Ca toţi.
Doar uneori, când îşi probă rochia cu umeri goi, el zice:
Țiaș recomanda ceva mai simplu. Nu e stilul tău.
Sau când îşi pictează buzele în faţa oglinzii, aruncă pe scurt:
De ce? Rămâi tot acasă.
Și o dată, când a cumpărat parfum cu note florale, el a încruntat:
Miros ca la magazinul ieftin. Te compari cu tataIa, contabilul?
Și nu lea mai purtat.
De ziua ei, ia dăruit un aspirator.
Cel vechi scârțâie, a explicat el, privind cum despacheta. Altădată tot suspini când ştergi.
Ea a mulțumit, apoi a privit pe fereastră până copiii au strigat să taie tortul.
Dar a stat tăcută. Pentru că, în fond, el era un bărbat bun. Nu bătea, nu bea, aducea bani.
Nu era de ajuns?
***
Niciodată nu mai iubit?
În acea seară, aceeaşi discuţie. Mihăiță a privit în gol, parcă verificând dacă ușa e încuiată.
De ce eşti o soţie perfectă.
Asta nu e răspuns.
El a oftat, ca și cum ar fi trebuit să-i explice tabla înmulțirii.
Ancuţă, ceţi agiţi capul? Totul e în regulă la noi.
În regulă?! vocea ia tremurat, nu de lacrimi, ci de furie scăpată. Ai zis azi că ma căsătorit pentru că sunt practică!
Şi ce? a scos umeri. E rău?
Ea la privit ca prima oară: bronzul de pe gât, de pe tenis cu colegii, nu de la ea. Râncaina dintre sprâncene, nu de griji, ci de iritaţia de a se justifica.
Dar Cătălina?
Faţa lui Mihăi a încruntat, ca și cum cineva ar fi tras o sârmă invizibilă.
Ce are ea de-a face?
O iubeai.
Da, a recunoscut el brusc, și în acel cuvânt era mai multă emoție decât în toţi anii lor. O iubeam, dar cu ea nu puteam construi o familie normală.
Anca a simţit ceva să se spargă înăuntru, un clic silențios, ca un toc de tocură ruptă: poţi merge, dar nu la fel.
Deci eu sunt doar o înlocuire docilă?
Nu dramatiza, a aruncat mâna, ca la o țânțar. Avem copii. Casă. Cealtceva vrei?
***
A ezitat.
Poate are dreptate? Poate dragostea e un lux, iar familia e ce contează? Anca stătea la fereastră, observând primele picături de ploaie să se încăpățâneze pe sticlă. În reflexie se vedeau urmele degetelor ei stătea tot aici în ultima vreme, aşteptând să îi răspundă lumii de la fereastră.
Iar Mihăi, ca și înainte, trăia că nimic nu sa schimbat.
După o săptămână, văzând că a încă îşi ţine minţi, el a încetat să pretindă.
Din nou paste? scotocea el cu furculiţa în farfurie, ca și cum ar căuta dovezi ale neajutorării ei. Măcar să adaugi un sos.
Tu însuţi spuneai că nu-ţi place picantul, a răspuns ea, dar vocea îi părea străină, ca și cum altcineva ar rosti cuvintele.
Şi ce? a îndepărtat farfuria, parcă că ia servit mămăliga. Cătălina tot gătea
Anca sa ridicat brusc. Scaunul a scârțâit pe podea, lăsând o zgârietură încă un semn în acea casă, un altă crăpătură nevăzută.
Vrei să fii la Cătălina? Hai!
Lasă-mă, a chicotit el, râsul înălţânduse mai tare decât un ţipet. Unde saş putea duce? Ştii că mie comod cu tine.
Atunci a înţeles.
Nu încerca să o ţină. Nu pentru că era sigur de iubirea ei, ci pentru că era sigur de supunerea ei.
A început să observe asta peste tot.
Cum nu mai corectao când se îmbrăca greşit pur și simplu trecea pe lângă. Cum nu mai ţinea privirea pe ea, ca şi cum ar fi devenit o piesă de mobilier un canapea existentă, dar pe care nu se aşeza nimeni. Cum zilele lui linişti se întindeau săptămâni fără certuri, fără pretenţii, pur și simplu nimic.
Şi cel mai înfricoşător a fost că acel nimic a fost mai puternic decât orice țipăt.
Stătea în bucătărie, strângând marginea mesei, şi brusc a realizat: nu e supărat. Doar aşteaptă să se supună. Cum sa supus aspiratorului în loc de cadou. Cum sa supus renunțării la parfum. Cum sa supus faptului că nu e genul acela care înhălcește din cauza detaliilor.
Și atunci ceva sa răsturnat înăuntru.
Nu durere, nu mânie ci eliberare.
Că dacă nu e iubit, dar încă e supărat încă mai trăieşti.
Şi dacă nu mai supăraţi
Atunci nu mai ești.
***
După o lună, a depus cererea de divorţ.
Mihăiţ a rămas fără cuvinte. A intrat în bucătărie, unde Anca strângea lucrurile copiilor în cutii, şi a rămas blocat în uşă, ca şi cum în faţa lui nu ar fi fost soţia, ci o străină.
Serios? a zis el, iar în voce ia apărut pentru prima dată nesiguranţa.
Anca nu şia ridicat capul, continuând să împăturească micile bluze.
Da.
Pentru o prostie? a făcut un pas înainte, şi ea a simţit cum se încordează umerii.
Nu e o prostie, a murmurat ea. Eu nu sunt mobilă.
El a izbucnit în râs, nervos, brusc.
O nouă dramă! Întotdeauna exagerezi.
Anca la privit în sfârşit. Faţa lui era dureros de familiară, dar acum o vedea altfel: buzele strânse, ochii uşor încruntaţi se rupea, nu din dor de ea, ci pentru că lumea lui comodă se prăbușise.
Nu exagerez, a spus ea. Doar am obosit să fiu practică.
Mihăiţ a tăcut, apoi a prins brusc cheile de pe masă.
Și tot aşa! Crezi că o să-mi fie greu? a aruncat o privire la cutii. Nici nu ştii să găteşti.
Ea a tresărit un pătrundere familiară. Cuvintele astea iau stricat încrederea, dar acum păreau goale.
Poate, a recunoscut ea. Dar alţii gândesc altceva.
Faţa lui sa încruntat.
Aşa e! Ai deja pe altcineva, nu? a zâmbit el otrăvit. Bine, unde altfel? Uitete la tine cui îţi mai trebuie?
Anca a simţit cum înăuntru se strânge un vechi durere cunoscută. Aproape că a deschis gura să spună: Ai dreptate, iartămă, ca de nenumărate ori.
Dar atunci a realizat că nu vrea să facă asta.
Mam nevoie, a spus ferm. Eu am nevoie de mine.
Mihăiţ a rămas fără cuvinte. Nu se aştepta așa ceva.
Ai pierdut mintea, a şoptit el. Şi copiii? Nu te gândeşti la ei?
A închis ochii pentru o clipă. Copiii Da, îi gândea mereu.
Vor vedea ce înseamnă să te respecţi, ia răspuns ea.
Gata! a fluturat mâna. Eşti egoistă. Avem casă, bani Şi totul o arunci pentru nişte prostii?
Anca la privit, şi a înţeles: el nu înţelege. Pentru el, toate acestea erau prostii.
Pentru tineașa, a spus ea. Pentru minenu.
El sa întors, bătând cu degetele cheia pe palmă.
Bine, vei regreta.
În ziua în care a luat ultimele lucruri, Mihăiţ a întrebat brusc:
Crezi că vei găsi pe cineva mai bun?
A stat la uşă, simţind briza uşoară din afară mângâindui faţa.
Pe cineva mai bun? a întrebat ea. Nu ştiu. Dar măcar pe cineva care să mă vadă, nu un gol.
El na răspuns.
Și a ieşit pe stradă, unde ploaia mirosea a libertate.
***
Au trecut doi ani.
Anca sa căsătorit cu un bărbat care, dimineaţa, o săruta pe umăr chiar şi când ea morocănea că e prea devreme. Unul care îi șoptea: Eşti frumoasă, chiar şi când purta halatul de baie vechi, păr dezordonat şi urme de oboseală sub ochi. Odată, văzând același aspirator la reducere, a cumpărat în loc un buchet de bujori pentru că iau amintit de nuanţa buzelor ei.
A început din nou să poarte parfumuri. Sa pictat pe buze. A ales rochii cu umeri goi. Şi de fiecare dată când simţea ochiul admirativ al soţului, în piept îi înflorea căldura, ca şi cum ceva îngheţat se topise.
Iar Mihăiţ
Întro zi, accidental, a dat de el la o cafenea. Stătea singur la o masă de colt, sorbind o cafea şi privind pe telefon. În faţa lui stătea o fotografie a copiilor lor puţin uzată pe margini, ca şi cum ar fi fost frecventă de degete.
Anca voia să treacă pe lângă, dar el a ridicat privirea. Ochii lor sau întâlnit.
Şi a văzut nimic.
Nici furie. Nici melancolie. Nici iritație. Doar un gol, vast ca o fereastră goală dintrun apartament de unde au scos mobila de mult.
El a încuviinţat din cap. Ea a zâmbit. Sau despărţit.
Mai târziu, acasă, cu braţele în jurul soţului, Anca a realizat că odinioară se temea să rămână singură. Acum ştia: nu e frică de singurătate.
E frică să fii singură când cineva e lângă tine.
Iar Mihăiţ
Nu sa căsătorit niciodată.
Cătălina, când el a sunat-o la şase luni de la despărţire, a chicotit şi a spus că are deja o altă viaţă.
Copiii veneau la el în weekend, dar în ochii lor citea tot mai des o politeţe distantă.
Seara, obișnuia să verse whisky şi să privească la televizor, unde oamenii se mişcau fără sunet.
Pentru că cei convenabili pleacă. Iar iubitii rămân.
Dar ca să fii iubit, trebuie mai întâi să înveţi să iubeşti pe tine.
