Anca privi fotografia într-o ramă frumoasă și oftă. Deja trecuseră doi ani de la moartea soțului ei. Un accident nefericit, zăpada căzută de pe acoperiș, o lovitură fatală… și Mihai nu mai era.
Trăiseră doar doi ani împreună și nu apucaseră să aibă copii. Singurele lucruri care îi mai rămăseseră de la iubitul ei soț erau amintirile, fotografiile și mama lui, Georgeta.
Georgeta o vizita des pe Anca, plângea, se lamenta și chiar o acuza că nu a reușit să-i dăruiască un nepot.
— Dacă ai fi fost o femeie adevărată, ar fi existat acum un copil… — îi reproșa ea. Anca doar ridica din umeri. Îi era greu să treacă peste pierdere, dar nu se simțea vinovată. Înainte de a se gândi la copii, ea și Mihai voiau să rezolve situația locuinței și se pregăteau să se mute. Însă Mihai nu a mai apucat.
După moartea lui, Anca s-a îngropat în muncă pentru a-și ține gândurile departe. Muncea din greu, accepta comenzi suplimentare și, după un an, la aniversarea celor treizeci de ani, se mută din chirie într-un apartament propriu. Mic, dar al ei.
Tatăl ei a ajutat-o puțin, fiind mândru de fiica sa și sprijinind-o în toate. Dar după un an, și el o părăsi. Inima i-a cedat.
Anca a pierdut astfel singurul om drag. Rămasă singură, doar Georgeta o mai vizita, simțind nevoia să-i transmită “condoleanțe” și să-i împărtășească durerea.
Georgeta a venit la Anca după înmormântare și, de la ușă, a început:
— Scrie un testament, cât nu e prea târziu, Anca, — i-a spus soacra.
Anca aproape că a scăpat ceșcuța din mâini.
— Da, da. Vorbesc serios. Nimeni nu e asigurat de „plecare”. Azi ești sănătoasă, mâine, cine știe cum se întoarce viața.
— La ce vă referiți?
— Ai treizeci de ani deja, nu ai rude. Ar trebui să te gândești la alții.
— Nu vă faceți griji, doamna Georgeta. Nu sunt vreun ministru, iar economiile mele vor acoperi ceremonia, — deși simțea cum iritarea crește în sinea ei, a transformat totul într-o glumă prostească, gândind că soacra ei și-a pierdut mințile din cauza stresului după încă o înmormântare.
— Glumești, dar greșit. Eu, în locul tău, aș trece apartamentul pe numele nepoților.
— Da? Îmi sugerați să las toată averea copiilor dumneavoastră? — întrebă Anca, ridicând sprâncenele. Georgeta mai avea un fiu, Emil, cu care Anca nu avea o relație strânsă. Mihai, în timpul vieții, de asemenea nu comunica cu fratele său; erau total diferiți. Emil s-a căsătorit devreme, a avut două fiice și a divorțat. S-a căsătorit pentru a doua oară, a avut un fiu… și iar a divorțat. Și acum jumătate de an, Emil și-a găsit o nouă soție.
— Nu încă, dar ar fi bine să faci un testament. Altfel, tot ce ai va merge la stat!
— Doamna Georgeta… poate ar trebui să mergeți acasă. Probabil sunteți obosită.
— Acasă la mine sunt Emil și Paula, au rugat să stea la mine în apartament, — mărturisi soacra. — Nu vreau să îi încurc pe tineri, sper că mă înțelegi.
— Ei, nu îi încurcați. Eu ce legătură am? — nu înțelegea Anca.
— Mă bazam pe tine. Acum că apartamentul tatălui tău este liber, credeam că voi sta acolo până ce Emil își rezolvă treburile. Vor să ia un credit ipotecar, imediat ce se va angaja. Am și strâns lucrurile, doar cheia de la apartament îmi trebuie de la tine. Nu te îngrijora, voi ocupa doar o cameră. Pe cealaltă poți s-o închiriezi. Apropo, deja am găsit pe cineva doritor. Emilia cu băiețelul ei caută un loc…
— Emilia, a doua soție a lui Emil?
— Da, o ții minte? E o fată bună. Ne înțelegem bine… să stea puțin. Tot mă ocup de nepot, așa nici nu mai trebuie să fac naveta, ce economie!
— Și cât sunteți dispusă să plătiți pentru chirie?
— Eu?! — se aprinse soacra. — Eu sunt ca o mamă pentru tine! Și îmi ceri bani? Nu credeam că Mihai s-a căsătorit cu o astfel de persoană…
— Doamna Georgeta, vă rog să mă scuzați, dar nu voi lăsa pe nimeni să stea nici cu plată, nici fără plată. Și când voi face un testament, va fi doar pentru copilul meu, care cu siguranță se va naște. Am toată viața înainte.
— Da? La treizeci de ani? Târziu să mai faci copii! Și cu cine? Ești singură! Născociri… visătoareo. Să nu lași zgârcenia să te distrugă! Vei rămâne fără nimic. Vei regreta și vei plânge după aceea! — soacra se transformă într-o arătare hâdă asemenea unei vrăjitoare. Lui Anca i-ar plăcut să o dea afară din casă și să nu o mai vadă niciodată. Simțea că toate nenorocirile ei veneau din cauza invidiei Georgetei, care mereu a detestat-o și i-a tot spus lui Mihai că nu vor avea un viitor fericit.
— Plecați, doamna Georgeta. Mă descurc singură. Am treizeci de ani și capul pe umeri. Și, dacă ce am va ajunge la stat, să fie mai bine așa decât să fie al dumneavoastră.
Soacra murmură ceva și plecă trântind ușa. A doua zi, Anca primi un telefon de la Emil, care începu să strige și să o acuze că după vizita la ea, mama lui se simțea rău.
Anca a realizat că, dacă vrea să aibă liniște, trebuie să se despartă de soacră și rudele ei. A scos apartamentul la vânzare. Cumpărătorii au apărut rapid. Apoi, Anca a rezolvat actele legate de moștenire și a vândut apartamentul tatălui său. Cu banii obținuți și-a cumpărat un loc mai spațios și s-a mutat spre o viață nouă, fără “rudele” vechi. Nimeni dintre ei nu știa noul ei domiciliu, iar asta îi permitea să își facă planuri de viitor în liniște.
Considerați că Anca a procedat corect? Sau ar fi trebuit să o lase pe soacra sa să stea în apartamentul tatălui ei?
