Aveam vreo cinci sau șase ani, încă nu mergeam la școală, la începutul anilor 90, când la noi în sat s-au mutat doi pensionari veniți din oraș tanti Viorica și moș Leonte. Au cumpărat o căsuță exact peste drum de a noastră, mică, cu două ferestre la stradă, dar cu o grădină mare în spate, pe care, fiind bătrâni, au hotărât să nu o mai lucreze. În fiecare zi mergeau la plimbare ba la pădure, ba la iaz, și doar din când în când se duceau până la centru să cumpere alimente. Trăiau liniștiți, aproape nevăzuți. La noi în vizită nu veneau, doar de două ori pe săptămână treceau după lapte. Noi aveam gospodărie destul de mare, dar nu duceam viață bogată, iar tanti Viorica mereu îmi strecura pe furiș câte un cadou ba o ciocolățică, ba un caiet, sau chiar o bancnotă de 10 lei moldovenești. Bătrânii nu aveau copii.
Poate au trecut vreo trei ani de când stăteau în satul nostru, când într-o seară târzie de iarnă, abia ce stinsesem televizorul și ne băgam în pat, o bătaie firavă s-a auzit la geam. Era tanti Viorica, care a spus în șoaptă, cu ochii roșii de plâns Leonte s-a dus.
Cum am știut, am ajutat-o la înmormântare.
Tanti Viorica a fost sfâșiată de durere după moartea moșului, bolnavă, a încetat să mai iasă din casă decât când era neapărat nevoie. Am început să o vizităm aproape zilnic, iar ea, de fiecare dată, depăna povestea celor 52 de ani petrecuți cu moș Leonte, cum au lucrat amândoi, zeci de ani, la uzină, muncă grea, și cum, după pensie, au decis să lase apartamentul nepoatei și să se mute la țară, pentru liniște și aer curat.
A venit primăvara. Încet, încet, tanti Viorica s-a obișnuit să trăiască singură, a început să se vindece, și într-o zi m-a chemat la ea acasă și mi-a arătat un cățeluș cenușiu, care se zbenguia într-o cutie de carton. N-am fost niciodată mare amator de câini, dar cum l-am văzut pe puiul ăla, inima mi-a tresărit și am știut că s-a lipit de sufletul meu pentru totdeauna.
După atâția ani, încă îmi amintesc cum stăteam pe jos, mângâiam cu un deget cățelul, iar tanti Viorica mă privea când pe mine, când pe el, zâmbind larg cu gura fără dinți pentru prima dată de când rămăsese văduvă.
Niciodată nu am avut nici pisică, nici câine cu Leonte. Nici copii n-am avut, uite-așa ne-a fost scris. Dar tare-i greu de una singură… Azi, când am fost la piață, l-am văzut aruncat după tarabe, la tomberon. Cum să-l las acolo, uite ce-i frumușel…
Stăteam cu ochii mari la cățeluș, de frică să nu-l sperii, nici să respir nu cutezam.
Ce îi dai să mănânce? N-o fi flămând? aproape că am început să plâng.
I-am încălzit lapte, dar nici nu știe să bea din blid, ar trebui cu biberonul, dar n-am… Lasă, mâine cumpăr eu a zis tanti Viorica, aproape rușinată, în șoaptă.
Am fugit glonț acasă și i-am furat biberonul surorii mele de cinci luni, adormită adânc.
Am aflat că puiuțul are abia câteva zile. Îi băgam biberonul în guriță, îi apăsam cu grijă să iasă lapte cald, mă temeam să nu moară.
Mai bine de o săptămână eu și tanti Viorica nu reușeam să-i găsim nume. Ea râdea să-i spunem Roșcatu din cauza urechilor, eu mă bosumflam și țineam să-l cheme Liniștea, pentru că stătea cuminte și abia scotea vreun sunet; și așa, încet-încet, toți îi ziceam Liniștea, sau Lin, Liniștuc, și numele a prins rădăcini.
Cu tanti Viorica l-am îngrijit luni bune, până la vară. Îi încălzeam laptele, îi făceam de mâncare, iar când s-a făcut cald, l-am lăsat să iasă din cutia în care locuia. Lin, probabil fiindcă fusese abandonat de mic de mama lui, nu supsese și nu fusese lins, era cam plăpând și bolnăvicios. Dar nu-i părea nimic, aveam grijă de el. După școală, fugeam direct la tanti Viorica să-l verific, apoi mă apucam de lecții, ajutam pe mama la gospodărie, și serile le petreceam la ea în casă, jucându-mă cu Lin de parc-ar fi fost un pisoiaș. Tanti stătea pe canapea și ne privea cu blândețe.
Peste vară, Lin a crescut binișor, dar a rămas mic de talie, vreo 30 de centimetri la greabăn, nu mai mult. Diminețile ieșeam cu Lin la pescuit sau duceam vacile la imaș, iar dacă eu nu eram, se ținea de tanti Viorica. De când venise Lin, tanti Viorica devenise alt om grijulie, cu sănătatea parcă mai bună. Avea grijă de Lin de parcă era copil: îi gătea separat, îl peria, citea cărți despre îngrijirea și sănătatea câinilor.
A trecut un an, apoi doi, trei, cinci. Lin trăia în casa tanti Viorica, dar dimineața venea la poarta noastră, mă aștepta să ies la școală eram la trei kilometri de mers pe jos. La ora două, mă lua de la școală și mergeam acasă. Prin băltoacele primăverii, prin viscol, totdeauna era cu mine. Așa au trecut nouă ani.
Școala din sat se termina la clasa a noua, iar pentru a continua trebuia să plec la oraș, la liceu, sau la centrul raional, să stau la internat. În familie, s-a decis să plec la Chișinău la liceu.
În dimineața plecării, am zăbovit mult pe prispa lui tanti Viorica, țineam la piept pe Lin și plângeam în hohote.
Ia-l cu tine, dacă nu poți fără el suspina și tanti Viorica.
Cum să-l iau? Lin e al dumneavoastră. Aveți grijă de el. Mama va veni la dumneavoastră zilnic, iar eu vă sun mereu.
Când vaporul a lăsat pontonul, stăteam pe punte, plângând ca un copil. Lin, cu limba scoasă, alerga pe pontonul putrezit, cu ochii ațintiți după mine, de parcă nu pricepea de ce îl părăsesc.
Viața la liceul agricol m-a absorbit. Zile întregi citeam cărți de medicină veterinară și economie agrară. Nu m-am împrietenit cu mulți, doar cu un băiat din satul vecin, cu care învățasem la aceeași școală.
Cu puțin înainte de vacanța de iarnă, când mă pregăteam să plec acasă, am primit telefon de la mama: tanti Viorica nu mai poate să se ridice din pat de o săptămână, Lin nu se clintește de lângă ea, ba chiar i-au adus bolul cu mâncare la marginea patului.
Am venit acasă cu câteva zile mai devreme. Lin ședea pe un scaun lângă patul tanti Viorica, cu ochii plini de lacrimi, și se uita lung la ea. Ea, cu mâna slabă, îmi mângâia câinele pe cap, încercând să-i atingă boticul cald. Se vedea pe amândoi: slăbiți, epuizați, legați de o iubire pe care doar singurătatea și bătrânețea o pot face atât de puternică. Era sfâșietor o bătrână fără copii și cățelul ei, unicul prieten și sprijin din viață.
Când, după Crăciun, a trebuit să mă întorc la liceu, era limpede că n-o voi mai vedea vie pe tanti Viorica. Lin nu m-a mai condus decât până la poartă. Nu mai putea să o lase singură nici măcar o clipă. Inima mea simțea toată suferința acelui câine mic, care încerca să fie fiul grijuliu al mamei bolnave.
În februarie, tanti Viorica s-a stins.
Oare, la șaisprezece ani, n-ar fi trebuit să pot trece atât de ușor peste pierderea unei bătrâne și a cățelului său, ar spune omul indiferent. Da, nu poate oricine înțelege durerea de a pierde singura ființă dragă, dar de a primi în schimb dragostea sinceră a unui câine. Pentru că acel câine va supraviețui și va plânge amarnic în lipsa ta.
Am putut să revin acasă abia după examene, la sfârșitul lui mai. De Lin nu mai știa nimeni nimic. Mama mi-a spus că la înmormântare s-a ținut lipit de groapă, încercând să sară înăuntru, gonit cu lopata de gropari. L-au adus apoi la noi și tata i-a făcut o cușcă cu izolație, caldă lângă șură. Dar Lin categoric a refuzat să stea la noi și până la căldura din mai a dat târcoale casei vechi a tanti Viorica. După care a dispărut. Nu m-a mai așteptat să vin de la oraș.
Jumătate de vară am umblat prin satele din jur în căutarea lui Lin, întrebând lumea, arătând poze. Am căutat și pe la centru, prin curțile oamenilor. Nu era nicăieri. Când tanti Viorica a fost înmormântată, el poate a sperat că se va întoarce acasă, dar, nevăzând-o, a fugit să o caute. Asta era părerea mea fugea, nefericit, și o căuta.
A venit august.
Într-una din zile am mers cu toată familia la cimitirul din pădurea Nosești. De la noi din sat până acolo sunt cincizeci de kilometri. Nici prin cap nu-mi trecuse să-l caut pe Lin la atâta depărtare.
Abia ce am ieșit din mașină în fața bisericii, și văd Lin fuge ca din pușcă, limba afară, urechile date peste cap m-a recunoscut! Am căzut în genunchi și am început să plâng în hohote.
Liniștuc, dragul meu, Doamne, am umblat după tine toată vara, și tu erai tocmai aici…
Stăteam pe jos, iar Lin, ridicat pe lăbuțele din spate, mă lingea pe față, și-i vedeam lacrimile pe bot. Sărea aproape cât să mă ajungă la cap, dând vesel din coadă.
Era flămând, murdar și slab. Am răsturnat din portbagaj tot ce luasem cu noi la cimitir sandvișuri, pârjoale, plăcinte. A mâncat lacom, fără să-și ia ochii de la mine nicio clipă.
Ștergeam lacrimile fără să mă pot opri.
Al dumneavoastră e cățelul? a întrebat o femeie ce ieșea din biserică.
Al lui Lin, e al fiului meu a răspuns mama, ștergându-și ochii cu batista.
Eu lucrez aici. Îl tot văd, de pe la sfârșit de primăvară. Stă pe o groapă acolo, la marginea cimitirului a săpat-o de tot, tot dă să dărâme crucea. Am mai acoperit-o cu lopata, dar el tot dezgroapă la loc…
Știa toată lumea acolo era groapa lui tanti Viorica.
Am pornit pe la morminte, pe urmele celor din neamul nostru. Lin nu mă scăpa din ochi, mergea numai lângă mine. Privirea lui nu vedea drum, doar căuta ochii mei.
Groapa lui tanti Viorica și moș Leonte era săpată și răscolită de lăbuțele lui Lin, mai ales unde era înmormântată tanti. Tata a îndreptat crucea, mama a pus flori, iar eu, ghemuit pe vine, l-am ținut pe Lin în brațe. Se uita ba la mine, ba la groapă, cu urechile ciulite, lingându-mi ofilit obrajii.
Nu-l sili să plece cu noi, poate vrea să stea aici. Să aleagă el, a spus tata, așezându-se lângă mine.
Nu-l las aici. Vine toamna, apoi iarna. Lin n-o să reziste, deja e bătrân, are aproape zece ani. am oftat știind că, dacă Lin va dori să rămână, va fugi oricum, și tot drumul ăsta de cincizeci de kilometri nu-l va opri.
Când ne-am pregătit să plecăm de la cimitir, Lin se frământa: când la groapă, când la noi. S-a învârtit mult, dar când ne-am suit în mașină, s-a hotărât, a pășit pe scaunul din față, la mine în brațe.
Liniștuc, puiul meu, niciodată nu te mai las singur i-am șoptit, plin de lacrimi.
