Aveam vreo cinci sau șase ani, nici la școală încă nu mergeam, era la începutul anilor 90, când în satul nostru au venit să se stabilească doi pensionari din oraș tanti Viorica și moș Ilie. Și-au cumpărat casă chiar peste drum de noi o căsuță mică, cu două ferestre la stradă, dar cu o grădină mare, pe care, din pricina vârstei lor, au lăsat-o nearatată. În fiecare zi ieșeau la plimbare ba în pădure, ba la râu, iar la centru de comună mergeau rar, doar după cele de trebuință. Trăiau liniștiți și abia de îi observai. La noi în ospeție nu veneau niciodată, doar de două ori pe săptămână treceau după lapte. Țineam pe atunci multă gospodărie, dar nu eram înstăriți, așa că tanti Viorica îmi dădea uneori pe ascuns câte-o ciocolată, un caiet sau chiar ceva monede câțiva lei, pe atunci. Nu aveau copii.
S-or fi scurs vreo trei ani de când s-au așezat în satul nostru, când, într-o seară târzie de iarnă, abia ce-am stins televizorul și ne-am pus la somn, am auzit ușor ciocănit la geam. A intrat tanti Viorica șoptind Ilie a murit.
I-am ajutat cum am putut la înmormântare.
Tanti Viorica a fost tare îndurerată după moartea soțului, s-a îmbolnăvit, nu ieșea afară decât rar. Noi am început s-o vizităm aproape zilnic, iar ea de fiecare dată ne povestea cum a trăit cu moș Ilie 52 de ani, cum au muncit din greu amândoi într-un atelier greu la fabrică și cum, după pensionare, au hotărât să lase apartamentul nepoatei ca să se mute la țară, să respire aer curat și să trăiască aproape de natură.
A venit primăvara. Tanti Viorica se obișnuise să fie singură, încet-încet își mai revenea. Și într-o zi m-a chemat la ea și mi-a arătat un ghemuleț cenușiu de cățeluș, care se zvârcolea într-o cutie de carton. Nu fusesem niciodată mare iubitor de câini, dar când am văzut ochișorii acelui cățeluș, mi s-a strâns inima și m-am îndrăgostit de el pe loc.
Ani mai târziu și-acum îmi amintesc cum stăteam pe podea, mângâiam cățelușul cu degetul, iar tanti Viorica se uita când la el, când la mine, cu zâmbetul ei știrb și cald, rareori văzut în ultimul timp.
Niciodată nu am avut, nici eu, nici moș Ilie, nici pisică, nici câine. Nici copii nu am dobândit. Dar tare-i greu să fii singur. Pe ăsta cenușiu l-am găsit azi, la piață, în centru, printre gunoaie. Și cum să-l las acolo, uită-te ce frumușel e!
Mă uitam la cățel și abia de îndrăzneam să respir.
Ce mănâncă? O fi flămând? am strigat aproape plângând.
I-am încălzit lapte, dar de ciotcă nu știe să bea, i-ar trebui biberon, dar n-am, mâine tot zic că vreau să cumpăr, zise, rușinată, tanti Viorica.
Am fugit acasă, am tras suzeta din gura surorii mele de cinci luni și am adus-o. Se dovedea că micuțul avea abia câteva zile. Îi dădeam lapte cu suzeta, cu grijă mare să nu pățească ceva.
Mai bine de-o săptămână cu tanti Viorica nu i-am găsit un nume potrivit. Ea glumea și-ar fi vrut să-i spună Roșcovan, de la urechile portocalii, eu voiam să-l chem Liniște, fiindcă privea mereu blajin, nu lătra, iar noi, aplecați peste el, vorbeam șoptit. Așa i-a rămas numele, Liniște, Liniștuț, dragul nostru cățel.
Mult timp, până pe la vară, ne-am chinuit cu Liniștuț îi încălzeam laptele, îi pregăteam de mâncare, îi făceam culcuș. Când a venit căldura, îl scoteam din cutie în curte. Din păcate, pentru că a fost aruncat de mic, nu a supt la mama lui și nu a fost lins, așa că era bolnăvicios și firav. Dar noi l-am îngrijit cum ne-am priceput. După ce mă întorceam de la școală, nu intram direct acasă, ci treceam la tanti Viorica, să văd ce face Liniște, învățam acolo pentru școală, o ajutam pe mama la gospodărie și tot seara o petreceam cu Liniștuț și tanti Viorica pe divan. Mă jucam cu el ca și cu o pisică, iar ea se uita la noi și zâmbea cald.
Peste vară, Liniște a crescut bine, dar tot mic a rămas n-avea mai mult de treizeci de centimetri. Dimineața mergeam cu el la pește sau să duc vacile la pășune, iar dacă nu aveam timp, stătea la tanti Viorica acasă. De când a apărut Liniște, tanti Viorica s-a schimbat cu totul, era mai veselă, a prins iarăși la sănătate. Se purta cu cățelușul ca și cu un copil îi gătea separat, îl pieptăna, citea cărți despre câini și cum să ai grijă de ei.
Au trecut anii, al doilea, al treilea, al cincilea. Tot acest timp, Liniște a locuit la tanti Viorica, dar dimineața venea la poarta noastră, mă aștepta să ies și mă conducea până la școala din satul vecin cale de trei kilometri pe jos. La două, mă aștepta la școală și mergeam împreună acasă. Fie primăvara ori ninsoarea grea a iernii, mereu m-a însoțit. Nouă ani așa au trecut.
Școala era doar până în clasa a IX-a, iar pentru a continua, trebuia să merg în oraș, la liceu sau la centru de județ și să stau acolo la internat. La sfatul familiei, am hotărât să merg la oraș.
Când a venit timpul să plec, am stat mult pe prispa casei lui tanti Viorica, ținând în brațe pe Liniște și plângând în hohote.
Ia-l cu tine, dacă nu te lasă inima să-l lași aici plângea și tanti Viorica.
Unde să-l iau, el e al dumneavoastră. Aveți grijă de el. Mama o să vină des pe la dumneavoastră. Și eu vă sun mereu.
Când vaporul s-a depărtat de ponton, stăteam pe punte și plângeam amarnic. Iar Liniștuț, cu limba scoasă, alerga zdruncinat pe scândurile vechi ale debarcaderului și nu-și lua ochii de la mine, de parcă nu pricepea de ce l-am părăsit.
Viața la liceul agricol m-a prins cu totul. Citeam toată ziua cărți de medicină veterinară și economie rurală. Nu mi-am legat prietenii strânse, poate doar cu un băiat din fosta școală, care stătea în alt corp de cămin, cu care mă mai vedeam la un ceai.
Înainte de vacanța de iarnă, chiar când mă pregăteam să vin acasă, mama m-a sunat: Tanti Viorica e tare slabă, e la pat de o săptămână, iar Liniște nu o părăsește o clipă, i-am dus blidul cu mâncare la pat.
M-am întors acasă cu câteva zile înainte de termen. Într-adevăr, Liniște ședea pe un scaun la capul tanti Viorica, fără să-și dezlipească ochii de ea. O privea cu ochi umezi și schelălăia încet. Tanti Viorica, cu o mână sleită, încerca să-l mângâie pe cap și să-i simtă nasul ud. Era atât de vădită suferința amândurora bătrâna suferindă și câinele, ultima ei bucurie, singur în viața fără copii.
Când am plecat din nou la școală, după Crăciun, știam prea bine că n-o voi mai vedea pe tanti Viorica în viață. Liniște m-a condus doar până la ușă nici nu mai putea s-o lase singură.
În februarie, tanti Viorica s-a stins.
Poate îmi va spune cineva, Ce e de plâns pentru o bătrână și un câine? Dar nu toți pot înțelege durerea de-a pierde singurul suflet apropiat și de-a găsi alinare într-un câine credincios. Un câine care te va trăi și va suferi grozav la plecarea ta.
Eu am putut să mă întorc acasă abia după examen, la sfârșit de mai. Unde dispăruse Liniște, nu știa nimeni. Mama zicea că la înmormântare alerga în jurul mormântului, încercând sări în groapă, iar groparii îl alungau cu lopata. A fost dus pe brațe la noi acasă, tata îi făcuse chiar o cușcă frumoasă, dar Liniște n-a vrut să stea, nici să mănânce, ci s-a ținut de casa lui tanti Viorica până s-a topit zăpada. Apoi a dispărut. N-a mai apucat să mă vadă întors.
Toată vara am bătut satele învecinate, l-am căutat, am arătat poze, am întrebat pe la oameni din tot centrul de raion. Nimeni nu l-a mai văzut. Dacă, când a îngropat-o pe tanti Viorica, el o aștepta să revină, iar când ea nu s-a mai întors, a fugit să o găsească undeva. Așa-mi plăcea să cred.
A venit august.
Într-una din zile, am mers cu toții la cimitir la Poiana Nucului, la vreo 50 de kilometri de sat. N-aș fi bănuit că Liniște s-ar fi dus acolo.
Dar cum am coborât din mașină, de lângă biserică aud lătrat, și dintr-odată, cât îl țineau lăbuțele, cu urechile date pe spate și limba afară, vine Liniștuț!
Am căzut în genunchi și am izbucnit în plâns.
Liniște, Liniștuț, dragul meu Te-am căutat toată vara, prostule, dar tu aici l-ai găsit.
El mă săruta, urcându-mi pe piept, cu ochii la fel de umezi ca și ai mei. Sărea până la capul meu și dădea din coadă cât îi permiteau puterile. Era murdar, slab. Din traistă am scos bucatele de pomană, sandvișuri, chiftele, plăcinte le-a mâncat toate cu poftă, uitându-se cu dor la mine.
Este câinele dumneavoastră? a întrebat o femeie ce ieșea din biserică.
Al lui Liniște, i-a răspuns mama, ștergându-și ochii cu batista.
Eu lucrez aici. De la sfârșitul primăverii îl tot văd, trăiește pe o groapă aici. Mai tot timpul sapă, dă la o parte pământul. Atât a săpat acolo că, Doamne, era să cadă și crucea. Am acoperit cu lopata, el iar a dezgropat.
Am înțeles toți că e groapa lui tanti Viorica.
Am mers la mormintele neamului. Liniște n-a plecat o clipă de lângă mine. Alerga pe lângă mine, cu ochii sus, numai la mine uitându-se.
Toată groapa lui tanti Viorica și moș Ilie era săpată de lăbuțele lui. Pe partea unde era ea. Tata a fixat crucea, mama a așezat flori. Eu, ghemuit, l-am strâns la piept pe Liniștuț. Se uita când la mine, când la mormânt, mieunând încet și lingându-mi fața.
Nu-l sili să vină cu noi. Poate vrea să rămână aici. Să se hotărască el zise tata, vini lângă mine.
Eu nu vreau să-l las aici. Vine toamna, apoi iarna. Nu rezistă, că e bătrân, are aproape zece ani. am spus, dar știam că dacă vrea să rămână, fuge oricând și 50 de kilometri pentru el nu-s o piedică.
Când am plecat, Liniște fugea ba la mormânt, ba la noi. Și doar când am urcat în mașină, a stat mult uitându-se spre cruci, apoi s-a aruncat brusc lângă mine pe banchetă.
Liniștuț, dragul meu, nu te mai las niciodată singur am răspuns, cu lacrimile curgând pe obraji.
