Aveam vreo cinci sau șase ani, încă nu mergeam la școală, la începutul anilor ’90, când în satul nostru s-au mutat doi pensionari veniți de la oraș tanti Elvira și moș Andrei. Au cumpărat casa chiar vizavi de a noastră micuță, cu două ferestre la stradă, dar cu o grădină mare la spate, pe care, din cauza vârstei, nici nu s-au apucat să o lucreze. În fiecare zi plecau la plimbare ba în pădure, ba la râu, și doar din când în când se duceau la orașul raional după cumpărături. Trăiau liniștit, aproape nevăzuți. La noi nu veneau în vizită, doar de două ori pe săptămână treceau să ia lapte. Crescam atunci multe animale, dar nu eram prea înstăriți, și de multe ori tanti Elvira îmi dădea pe ascuns câte o ciocolățică, o caietă sau chiar câțiva lei. N-aveau copii.
Poate au trecut vreo trei ani de când locuiau la noi în sat, și într-o seară târzie de iarnă, doar ce-am stins televizorul și ne-am pus la culcare, am auzit o bătaie ușoară în geam. Era tanti Elvira, care a șoptit cu voce tremurată Andrei al meu a murit.
Cum am putut, am ajutat-o cu înmormântarea.
Tanti Elvira a suferit tare după moartea bărbatului, s-a îmbolnăvit, nu mai ieșea din casă decât rar. Aproape zilnic mergeam la ea, și de fiecare dată povestea despre anii petrecuți cu moș Andrei 52 de ani, cum au muncit greu într-un atelier la fabrică, iar când s-au pensionat au decis să lase apartamentul din oraș nepoatei și să se mută la sat, aproape de natură.
A venit primăvara. Tanti Elvira parcă s-a obișnuit să stea singură, se mai înviorase. Într-o zi mă cheamă la ea în casă și-mi arată într-o cutie un cățeluș cenușiu. Niciodată nu prea am iubit câinii, dar când l-am văzut, m-am îndrăgostit pe loc de el.
Și-acum, după atâta timp, țin minte cum stăteam pe jos, mângâiam cățelușul cu un deget, iar tanti Elvira se uita când la el, când la mine, și pentru prima dată după multă vreme zâmbea larg, cu gura ei știrbă.
Noi cu moșu’ Andrei n-am avut nici pisici, nici câini. Și nici copii. Dar tare-i greu să fii singur. Pe ăsta mic l-am găsit azi la ghena din piața orașului raional. Cum să nu-l aduc, uite ce drag e…
Nu puteam să-mi iau ochii de la cățel.
Dar ce mănâncă? Nu-i e foame? aproape plângând am întrebat.
I-am încălzit lapte, dar nu știe să bea din bol, îi trebuie biberon și eu n-am, o să cumpăr mâine, a spus tanti Elvira vinovat, șoptit.
Am fugit direct acasă și am luat biberonul din gura surorii mele de cinci luni care dormea.
Cățelul avea doar câteva zile. Îi puneam biberonul în gură, îi dădeam lapte cald și mă rugam să nu pățească nimic.
O săptămână nu i-am găsit niciun nume. Tanti Elvira râdea și voia să-l cheme Țuțu de la urechițele roșcate, iar eu insistam să-l strige Liniștitu’, pentru că stătea mereu cuminte, fără să plângă, iar noi, aplecați peste el, șopteam ca șoarecii. Și așa a rămas: Liniștitu’, Lini, Linișel, cățelul nostru.
Toată primăvara și până aproape de vară am crescut împreună cu tanti Elvira cățelul îi încălzeam laptele, îi găteam de mâncare. Când s-a încălzit afară, îl scoteam din cutie și-l lăsam pe iarbă. Lini era slăbuț și bolnăvicios, nu a supt lapte de la mama lui, nu a fost lins de ea, dar noi am avut grijă cât am putut. După școală, de multe ori alergam direct la casa tanti Elvira, îl verificam pe Lini, apoi îmi făceam temele, o ajutam pe mama cu treburile, și toată seara stăteam la tanti Elvira. Mă jucam cu Lini ca și cu un pisoi, iar ea, pe canapea, ne privea zâmbind.
Lini a crescut mult peste vară, însă s-a dovedit a fi de rasă mică, nu trecea de 30 de centimetri. Dimineața mergeam cu Lini la pescuit, pe câmp cu vacile, sau dacă aveam treabă, stătea cu tanti Elvira acasă. De când apăruse Lini în viața ei, tanti Elvira se schimbase mult devenise mai veselă, chiar și sănătatea i se îmbunătățise. Îi gătea separat mâncare, îl pieptăna, citea cărți despre câini și îngrijirea lor.
Au trecut anii unul, doi, trei, cinci. Lini a rămas în casa tanti Elvira, dar în fiecare dimineață venea la poarta mea, mă aștepta să plec la școală trei kilometri pe jos. La două după-amiaza venea să mă ia, și mergeam împreună acasă. Fie că era noroi primăvara sau ger iarna, mereu mă însoțea. Nouă ani a fost așa.
Școala din satul vecin avea doar clase până la a IX-a. Dacă voiam să continui, trebuia să plec la Chișinău sau să rămân în orașul raional, la internat. În familie s-a decis să merg la oraș.
În ziua plecării, am stat mult pe prispa casei tanti Elvira, țineam pe Lini în brațe și plângeam.
Ia-l cu tine, dacă nu vrei să vă despărțiți, plângea și tanti Elvira.
Cum să-l iau? Lini e al dumneavoastră. Aveți grijă de voi. Mama va veni zilnic la dumneavoastră. Și eu vă voi suna mereu.
Când barca Nistru a plecat din port, am stat pe punte și am plâns în hohote. Lini, cu limba scoasă, alerga pe scândurile vechi de pe mal și mă privea fără să înțeleagă de ce plec.
Studiile la colegiul agricol m-au acaparat cu totul. Non-stop citeam cărți de medicină veterinară și despre economie rurală. Nu mi-am făcut mulți prieteni, doar din când în când mai stăteam la vorbă cu un băiat din fostul sat, cazat chiar lângă mine.
Cu puțin înainte de vacanța de Crăciun, când mă pregăteam să vin acasă, m-a sunat mama: tanti Elvira e foarte bolnavă, nu s-a ridicat din pat de-o săptămână, iar Lini nu se desprinde de lângă ea nici o clipă, au adus chiar și bolul cu mâncare la patul ei.
M-am pornit mai devreme către casă. Lini chiar stătea pe scaun lângă patul tanti Elvira și o privea nedespărțit. Ochi umezi, privire tristă, scâncea încet. Iar tanti Elvira, cu mâna ei slăbită, îi mângâia capul și nasul umed. Se vedea că amândoi erau slăbiți și uscați. Era sfâșietor: o bătrânică pe moarte și câinele ei, singura bucurie din viața ei fără copii.
La întoarcere, după Crăciun, era clar că nu o voi mai găsi în viață pe tanti Elvira. Lini m-a condus doar până la poartă, nu putea s-o lase singură nicio clipă. Simțeam în suflet toată durerea lui de câine, de parcă el încerca să îngrijească de mama lui bolnavă.
În februarie, tanti Elvira a murit.
Poate cineva va zice: La șaisprezece ani să plângi pentru o bătrână și câinele ei?. Dar nu toți pot înțelege ce simte omul când rămâne fără singurul apropiat, și câtă dragoste e între un copil și un câine credincios, care îl va supraviețui și va fi sfâșiat de durerea despărțirii.
N-am putut veni decât după examene, spre sfârșitul lui maiu. Unde era Lini, nimeni nu știa. Mama mi-a spus că la înmormântare Lini s-a tot învârtit pe lângă groapă și a vrut să sară, dar groparii l-au alungat. După, l-au dus la noi acasă, tata i-a făcut o căsuță cu blană pe dinăuntru. Dar Lini refuza să stea la noi și până-n mai s-a învârtit pe lângă casa tantei Elvira. Apoi a dispărut, fără să mă mai aștepte.
Toată vara am umblat prin satele din împrejurimi, l-am căutat, am arătat fotografia la oameni, am căutat prin orașul raional. Nicaieri nicio veste. Când i-au pus crucea tanti Elvira, poate Lini a stat să o aștepte, cu gândul că ea va reveni acasă, dar nu s-a mai întors, iar el a plecat s-o caute. Așa mi-am închipuit.
A venit august.
Într-o zi, am mers cu familia la cimitir, în Dumbrava Nucului. E la 50 de kilometri de satul nostru. Nu-mi trecuse prin gând să-l caut pe Lini acolo.
Dar cum am coborât din mașină la biserică, deodată văd: vine spre mine, cu urechile lăsate-n spate, limba scoasă, fugind cât îl țineau puterile era Lini al meu!
Am căzut în genunchi de fericire și-am izbucnit în plâns.
Linișel, dragul meu! Te-am căutat toată vara, prostule, uite unde erai!
El a sărit la mine, m-a lins pe față și era clar plângea și el. Se vedea cât era de slăbit și murdar. Am scos deodată din portbagaj toate pachetele cu merinde pregătite pentru cimitir sandvișuri, chiftele, plăcinte. Mânca lacom și, din când în când, ridica privirea la mine fără să clipească.
O doamnă care ieșea din biserică ne-a întrebat:
E câinele dumneavoastră acesta?
Da, e al lui Lini, a răspuns mama, ștergându-și lacrimile cu batista.
Eu lucrez aici la biserică. De la sfârșitul primăverii l-am tot văzut. Stă pe o groapă, a tot săpat acolo, era să doboare crucea. Am mai îngropat din nou pământ, dar el iar săpa.
Toți au înțeles: era mormântul tantei Elvira.
Am mers apoi prin cimitir pe la rude. Lini nu s-a desprins de mine nicio clipă, nu vedea drumul, ci doar se uita sus, la mine.
Mormântul Elvirei și al lui Andrei era săpat tot de lăbuțele lui Lini, chiar dinspre capul ei. Tata a reașezat crucea, mama a aranjat flori, iar eu, ghemuit, l-am ținut pe Lini în brațe. Se uita când la mine, când la mormânt, și îmi lingea fața.
Nu-l obliga să plece cu noi. S-ar putea să vrea să rămână aici. Lasă-l să aleagă, a spus tata, așezându-se lângă mine.
Nu vreau să-l las aici. Vine toamna, apoi iarna. Lini nu va rezista, are aproape zece ani. Am răspuns, realizând totuși că dacă vrea, oricum o să fugă și traversează acei 50 de kilometri cât ai clipi.
Când am plecat de la cimitir, Lini se tot întorcea când la mormânt, când la noi. Și doar când am urcat în mașină, a rămas puțin pe loc, a privit spre cruci, apoi a sărit brusc la mine în poală.
Linișel, dragul meu, de-acum nu te mai las niciodată singur, am spus printre lacrimi.
