Aveam opt ani când mama a plecat de acasă. A ieșit până la colțul blocului, a chemat un taxi și nu s-a mai întors. Fratele meu avea cinci ani atunci.
De atunci, totul s-a schimbat în apartamentul nostru. Tata a început să facă lucruri la care nici nu se gândise înainte: să se trezească dis-de-dimineață ca să ne pregătească micul dejun, să învețe să spele hainele, să calce uniforme, să ne piaptăne stângaci înainte să plecăm la școală. Îl vedeam cum greșește cantitatea de orez, cum mai dădea mâncarea în foc, cum uita să separe hainele albe de cele colorate. Cu toate astea, nu ne-a lipsit nimic niciodată. Venea obosit de la serviciu și se așeza cu noi să ne verifice temele, să semneze caietele, să pregătească sandvișurile de a doua zi.
Mama nu s-a mai întors niciodată să ne vadă. Tata nu a adus nicio altă femeie acasă, nu ne-a prezentat pe nimeni ca fiind partenera lui. Știam că mai ieșea din când în când și că uneori întârzia, dar viața lui personală rămânea mereu în afara apartamentului nostru. Doar noi doi eram cu el. Nu l-am auzit niciodată spunând că s-a îndrăgostit din nou. Viața lui era simplă: mers la muncă, venit acasă, gătit, spălat, culcat și iar de la capăt.
În weekenduri ne ducea în parc, la lacul din oraș, sau la mall, chiar și numai ca să privim vitrinele. A învățat să ne împletească părul, să coasă nasturi, să pregătească supe și feluri de mâncare simple. Când aveam serbări la școală și ne trebuiau costume, le făcea din carton și petice vechi. N-a spus niciodată că nu-i treaba lui, nici nu s-a plâns vreodată.
Acum un an, tata s-a dus la Dumnezeu. S-a întâmplat repede, nu am apucat să ne luăm rămas bun. Pe când făceam ordine printre lucrurile lui, am găsit caiete vechi, cu liste de cheltuieli scrise în lei, date importante, notițe gen plătește taxa, cumpără pantofi, du fata la medic. N-am găsit scrisori de dragoste, poze cu vreo altă femeie, nimic despre vreo relație. Doar dovezi de la un om care și-a trăit viața pentru copiii lui.
De când nu mai e, am o întrebare care nu-mi dă pace: oare a fost vreodată fericit? Mama a plecat să-și găsească fericirea. Tata a rămas și parcă a renunțat la a lui. Nu și-a refăcut familia, nu a mai avut niciodată o casă cu cineva. Nu mai a fost prioritatea nimănui, în afară de noi.
Azi realizez că am avut un tată incredibil. Dar în același timp îmi dau seama că a fost un bărbat care a ales să rămână singur doar ca noi să nu fim singuri. Și asta doare. Pentru că acum, de când el nu mai e, nu știu dacă a primit vreodată iubirea pe care o meritaPoate că fericirea lui a arătat altfel decât am crezut eu. Poate că n-a fost nici pasiune, nici strălucire, ci liniștea unei seri în care ne știa pe amândoi acasă, mâncând împreună pâine prăjită cu gem și râzând la desene animate. Poate că fericirea lui a fost să-și vadă fetele crescând, să ne știe în siguranță, să ne facă viața un pic mai blândă în lipsa mamei.
Acum, când îmi aranjez fratele la cravată dimineața, zâmbesc gândindu-mă că tata ar fi fost mândru. Poate nu a avut parte de fericirea aceea mare, de poveste, dar a avut bucurii mici, discrete, pe care le-a strâns ca pe niște mărgele de lacrimă și le-a păstrat pentru noi.
Și cred că, într-un fel, tocmai felul în care a ales să ne iubească l-a făcut fericit. Iar dacă asta înseamnă să trăiești, atunci și eu vreau să fiu ca el.
