Aveam opt ani când mama a plecat de acasă. A ieșit până la colțul străzii, a chemat un taxi și nu s-a mai întors. Fratele meu, Tudor, avea cinci ani atunci.
De atunci, totul s-a schimbat în casă. Tata, Constantin, a început să facă lucruri pe care nu le mai făcuse niciodată: se trezea devreme să ne pregătească micul dejun, a învățat să spele haine, să calce uniformele, să ne tundă cu stângăcie în fiecare dimineață înainte de școală. Îi vedeam cum greșea proporțiile la mămăligă, cum ardea ciorba, cum uita să separe hainele albe de cele colorate la spălat. Dar niciodată nu ne-a lipsit nimic. Se întorcea obosit de la muncă, se așeza să ne verifice temele, semna caietele, prepara gustările pentru a doua zi.
Mama nu s-a întors nici măcar să ne viziteze. Tata nu a adus niciodată altă femeie în casă. Nu ne-a prezentat pe nimeni drept parteneră. Știam că iese, că uneori rămâne mai târziu pe undeva, însă viața lui personală rămânea mereu în afara pereților casei noastre. Înăuntru eram doar noi doi, eu și Tudor. Nu l-am auzit niciodată spunând că s-ar fi îndrăgostit din nou. Rutina lui era să muncească, să revină acasă, să gătească, să spele, să se culce și să repete totul de la capăt.
În weekend, ne ducea prin parc, pe malul râului, la magazinul mare chiar și doar să ne uităm la vitrinele colorate. A învățat să ne împletească codițe, să coasă nasturi, să pregătească prânzul. Când aveam serbările școlare și ne trebuiau costume, le confecționa din carton și materiale vechi. Nu s-a plâns niciodată. Niciodată nu a spus Nu-i treaba mea.
Cu un an în urmă, tata s-a dus la Dumnezeu. A fost pe neașteptate. Nu am avut timp pentru rămas bun îndelungat. Când am pregătit lucrurile lui, am găsit caiete vechi unde notase cheltuieli, date importante, notițe de genul plătește lumina, cumpără pantofi, du copila la medic. Nu am găsit scrisori de dragoste, nici fotografii cu alte femei, nici urmă de poveste romantică. Doar semnele unui om care a trăit pentru copiii lui.
De când nu mai e, un singur gând nu-mi dă pace: a fost tata vreodată fericit? Mama a plecat în căutarea propriei fericiri, tata a rămas și parcă a renunțat la a lui. Nu și-a refăcut familia. Nu a avut casă cu vreo parteneră. Nu a mai fost prioritatea nimănui, decât a noastră.
Astăzi înțeleg că am avut un tată extraordinar. Dar realizez și că era un om care a rămas singur, ca noi să nu fim singuri niciodată. Și asta apasă. Pentru că acum, când el nu mai e, mă întreb dacă a simțit vreodată dragostea pe care o merita. Și învăț că uneori, din dragoste pentru cei din jur, oameni obișnuiți fac mari sacrificii. Dar e bine să nu uităm că și ei au nevoie de iubire să le-o oferim cât sunt cu noi.
