Trecuseră două ierni de când ne-am despărțit, și uite-mă-acum, dând ochii din nou cu ea, în buricul târgului, pe strada Ștefan cel Mare din Chișinău. Nici nu apuc bine să realizez ce mi se întâmplă, că-mi crapă inima ca o buturugă uscată. În fața mea mergea Lenuța, fosta mea Lenuța, aia care făcea toți bărbații să se împiedice în borduri și să-i curgă slina după ea.
După ce ne-am cununat la biserica Sf. Nicolae, parcă nu mai era fata pe care am șters-o la horă. Ajunsese să umble prin casă cu părul ca mătura lui bunica și să poarte doar niște tricouri lălâi pe care parcă le găsise la vreun balci. Rochiile elegante, cele care-i subțiau brâul, dispăruseră ca sarmalele de Crăciun. Despre lenjeria fină nici nu mai zic cred că nici bricheta n-a mai văzut așa ceva.
Din momentul ăla, Lenuța a început colecția de pungi. Nu pungi din plastic de la piață, Doamne ferește, ci tricouri și treninguri imense, de-ți venea să te întrebi dacă n-are ascuns un sac de cartofi pe sub ele. Manichiură? Poate când era vreo nuntă în sat. Machiaj? Poate când se juca cu copiii de-a balerina. Iar sportul, ha! Nici măcar de-al fugăritului după copii prin parc nu mai avea chef și burtica de după naștere a rămas cu noi, ca o rudă care nu vrea să plece.
În doi ani cât am locuit sub același acoperiș, s-a metamorfozat. Devenise tot mai voinică, purta pungi și mai voluminoase, iar dacă-i sugeram să se privească în oglindă, mă fixa de parcă îi propusesem să spargă ușa la primărie. Ba mai și tăcea toată seara.
Într-o zi a dat cu mine trăsnetul: eram încă îndrăgostit de Lenuța dinainte, cea cu care mă lăudam pe la Grădina Publică. Era glumeață, frumoasă, pasională, iar prietenii mei făceau pariu câte veri o s-o țin de invidie, nu de altceva. Acum, însă, după toate transformările, nu mai simțeam decât un soi de tristețe cârciumărească când mă uitam la ea. Nu mai era femeia de care mă aprinsesem, nu mă mai inspira nici cât o ciorbă reîncălzită.
Ultima imagine cu ea era într-un tricou uriaș, gri, cu pete de lapte de la cei mici, pantaloni scurți lăbărțați ce-i lăsau la vedere celulita (poftim, sănătate!), nemachiată și neepilată, iar părul, prins într-un coc ciufulit, îi zbura pe toate părțile ca un câmp după furtună. Și, peste toate, pancarda aia de tristețe pe față, cu cearcăne cât Moldova de mari.
În seara aia, am deschis gura și i-am zis că nu mai pot, că nu mai simt dragostea aia ce-o aveam și că nu-mi stârnește decât milă și un pic de compătimire.
Au trecut iară două primăveri și, ce să vezi, m-am trezit cu sufletul în gât când am revăzut-o. Era peste drum: elegantă într-o rochie bleumarin, părul buclat și aranjat, trase pe drojdie câteva kilograme în minus. Parcă dăduse-o pe schimb: regina balului din nou! Nici nu m-ai fi bănuit că tot ea mi-a crescut copiii, Mihăiță și Ionel.
Abia atunci, băiete, mi-a picat fisa: Lenuța mea, sărmana, nu avusese nici un gram de timp ori de energie să se mai îngrijească pe ea însăși. Dădea totul să avem mămăligă pe masă, colțul nostru curat, și copiii crescuți fără să ne ia Protecția Copilului la rost. Eu? Nimic! Mă uitam la ea ca la portarul de la bloc vedeam, dar nu înțelegeam nimic.
Când mă lăsa uneori singur cu gemenii, abia săream două ore și-mi venea să sun la Salvare. Ea îi ținea în brațe și spăla, gătea, aspira și tot mai avea energie să stea de povești cu mine seara. Cum să aibă timp și de manichiură, și de săli de sport? Plus că, săraca, avea nevoie de răbdare și refacere după naștere, nu să tragă de fiare din a doua lună!
Și ia stai să te gândești: unde să se îmbrace cu rochii elegante la noi acasă, între mop și olivieră? Ar fi fost chiar penibil. Ei bine, eu, mare isteț, n-am lăsat-o să se simtă precum o doamnă!
A trecut iarăși vreme, și doar după ce am privit din afară povestea noastră, m-am luminat: femeia a tras după ea întreaga casă, fără plângeri, fără să-mi bage sub nas necazuri, ci primindu-mă mereu cu masă pusă și zâmbet. A făcut cămin dintr-un apartament cu două camere și noi niște bădărani nu vedeam cât de mult a sacrificat.
Tot ce trebuia eu să fac era să-i dau și ei un pic de ajutor: să schimbe și ea cârpa cu o rochie, să scape de oboseală și să-și pună deoparte vreo sută de lei moldovenești pentru o ojă la salon…
Dar eu am fost bădăranul absolut și am pierdut o comoară neprețuită.
Eram atât de convins că am dreptate, încât nu mi-a păsat de sufletul soției mele și nici de copiii noștri; din cauza asta am dat cu bățul în baltă și am stricat totul.
Acum mă uit la ea ca boul la poarta nouă și mi-aș dori să o iau de la capăt, dar nu știu dacă mă va ierta vreodată pentru prostia și răutatea mea. Am să încerc să vorbesc cu ea, să mă apropii măcar de dragul copiilor, că-i păcat că am pierdut doi ani din creșterea lor…
Acum Lenuța are pretendenți cât să-ți vină să-ți faci pomelnic, dar nu lasă niciunul să-i sufle în ciorbă, probabil fiindcă cicatricea lăsată de mine încă doare. Iar eu, săracul de mine, nu știu ce să fac cu rușinea și vina ce mă mănâncă zi de ziNu știu dacă va mai fi vreodată loc lângă Lenuța pentru mine, dar într-o dimineață, când am ieșit cu Mihăiță și Ionel în parc, am lăsat telefonul acasă, am împins leagănele și, pentru prima dată, i-am ascultat chicotele fără să mă gândesc la altceva. Seara, i-am făcut Lenuței o cafea, fără să-mi găsesc scuze. Am stat la povești despre nimicuri, cu băieții între noi, și am încercat să nu port nicio mască.
Nu știu dacă ce-am stricat se poate lipi la loc, dar acum măcar învăț să prețuiesc omul, nu imaginea pe care mi-am plămădit-o eu în minte. Iar când mă uit la Lenuța, nu-i mai văd nici cocul ciufulit, nici cearcănele, ci femeia care-ar merita să fie regină și, cine știe, poate o să aibă din nou curajul să-și pună o rochie și pentru mine într-o zi.
Mă uit la copiii noștri cum cresc și la ea cum zâmbește mai liniștită, și mă rog să nu fi fost prea târziu. Căci ce-i dragostea până la urmă, dacă nu puterea de a privi pe cineva, a-l vedea cu adevărat și a-i da șansa să fie iubit pe bune?
Poate că niciodată nu voi avea ce-am pierdut, dar măcar am învățat: dacă nu știi să ții lângă tine o comoară, ai să-ți petreci o viață regretând că ai crezut că era doar o piatră oarecare.
