Pe Ștefan Moraru l-au găsit dimineața, iar câinele urla de aseară. Viorica îl auzea peste două garduri, dar nu ieșise, pentru că Tunet urla des, și ea demult nu se mai scula pentru asta. Urletul era jos, prelung, fără pauze, iar pe la miezul nopții devenise parte din noapte, ca vântul ori ca apa prin țevi.
Agentul de sector a venit pe la prânz, a sigilat casa și a plecat. A întocmit hârtiile pe capota mașinii, a fumat, s-a uitat la câine, dar nu s-a apropiat. I-a spus Vioricii de peste gard că trupul a fost dus la raion și că trebuie căutate rudele. Apoi a trântit portiera și a plecat pe uliță, lăsând în noroi două șanțuri adânci de la roți. Iar câinele a rămas. Ședea în lanț, cu botul întins spre cer, și sunetul curgea din el egal, adânc, ca dintr-o țeavă pe care cineva a uitat s-o închidă. Nu lătra, nu scheuna. Urla. Un urlet de ți se strânge ceva sub coaste dacă-l asculți prea mult.
Viorica stătea la poarta ei și se uita peste drum la curtea lui Ștefan. Noroiul strălucea în urmele lăsate de mașină, iar pământul mirosea greu și umed, ca o grădină abia săpată. Gardul era înclinat, trei scânduri zăceau în urzici, dar poarta se încuia cu sârmă răsucită de patru ori. Bătrânul nu repara gardul, dar încuia poarta în fiecare seară. Viorica știa asta, pentru că din fereastra bucătăriei îl vedea cum ieșea pe înserate și răsucea sârma cu degete uscate.
Ea a traversat ulița, a desfăcut sârma și a intrat în curte. Mirosea a pământ ud, a câine și a ceva acru, a apă stătută din butoiul de lângă șură. Tunet a tăcut și a întors capul. Roșcat, cu un șel negru pe șira spinării, mare, ca un ciobănesc amestecat cu dulău. Botul îi albise, iar ochii îi erau galbeni, tulburi, cum au câinii bătrâni care au văzut mai mult decât trebuie.
Lanțul pornea dintr-un stâlp și se termina în zgardă. Era gros, cu zale mari, de cinci metri. Viorica îl știa de șapte ani. În fiecare vară, de la fereastră, îl vedea pe Tunet cum merge într-un arc și-și bate o cărăruie în pământ. Cărăruia se adâncise de-o palmă, și prin ea stătea apa de ploaie. Iarna, lanțul se acoperea de brumă, iar zalele zdrăngăneau în vânt. Dar acum Viorica observă ceea ce nu văzuse niciodată: într-o parte, acolo unde lanțul se întindea cel mai tare, zalele erau șlefuite până la luciu. Metalul lucea ca o clanță de ușă de care te apuci în fiecare zi. Câinele trăsese mereu într-o singură direcție. Nu se zvârcolea, nu alerga în cerc. Trăsese într-o singură parte.
Lângă stâlp era o strachină de aluminiu, îndoită, cu resturi de mămăligă de hrișcă. Boabele se lipiseră de pereți, iar la suprafață se întinsese o pojghiță de grăsime. Alături, o strachină cu apă, în care plutea o frunză. Ștefan îl hrănise dimineața în ziua în care murise. Sau cu o seară înainte.
Viorica s-a oprit și și-a potrivit basmaua, pentru că mâinile îi zburau singure la ceva obișnuit. Șapte ani le spusese vecinilor că bătrânul chinuie câinele. Îi spusese Tinchii de la prăvălie, îi spusese poștăriței Floarea, îi spusese fiicei ei la telefon. Lanț, cușcă, hrișcă și nicio plimbare. O făptură vie legată de stâlp. Și de fiecare dată simțea că are o dreptate care încălzește ca o sobă și nu cere dovezi. Adevărul părea limpede: câinele stă în lanț, stăpânul tace, deci stăpânul e vinovat.
Floarea, poștărița, a venit după vreo oră. A adus pâine și lapte, pentru că era obișnuită să ducă lui Ștefan și acum nu știa cui să le dea. A spus că l-a văzut sâmbătă, că-și ridicase pensia și cumpărase doi kilograme de hrișcă. Pentru el și pentru câine. Viorica a întrebat dacă Ștefan are rude.
Floarea s-a gândit, și-a strâns geanta la piept și a zis că are o fată. Ilinca. Locuiește în Călinești, peste drumul național, vreo doisprezece kilometri. Demult n-a mai venit. A adăugat încet:
– Fata a vrut să ia câinele. Dar bătrânul n-a vrut. Am telefonul ei pe undeva, la poștă.
Viorica a tăcut. S-a gândit: zgârcit, n-a dat nici câinele dacă nu se descurca. Apoi s-a dus la stâlp. Carabiniera de pe zgardă ruginea, și degetele alunecau pe metalul ud. Viorica o freca, o răsucea, apăsa cu degetul mare pe zăvor. Rugina i se băgase sub unghii, iar palmele miroseau a fier, amar și rece. Tunet stătea nemișcat. Nu scheuna, nu tresărea. Doar aștepta, de parcă știa că tocmai acum se va întâmpla ce trebuie, și îndurase șapte ani pentru un singur clic.
Carabiniera a cedat. Zgarda a alunecat de pe gât, iar Viorica a văzut sub ea o dungă de blană mototolită, deschisă la culoare, aproape albă, ca urma unui inel de logodnă. Câinele s-a scuturat de la bot la coadă. A privit-o o clipă. Apoi a luat-o la fugă. Nu spre ea, nu spre străchini, nu spre casă. Spre gard. S-a strecurat printre scânduri, a sărit pe drum și a pornit. Viorica l-a văzut pe spinarea roșcată cum se pierde printre tufele de soc.
Ea s-a dus la poștă s-o găsească pe Floarea, ca să ia legătura cu fiica lui Ștefan. Între timp, Tunet trecuse drumul național. În locul unde șoseaua făcea o curbă și mașinile frânau înaintea podețului peste canal, a așteptat o clipă și a traversat. A apucat pe drumul de pământ spre Călinești.
Călineștiul începea cu trei plopi și o stație de autobuz fără adăpost. Tunet a cotit pe a doua uliță, a trecut de cișmea, de grădina cu dalii, și s-a oprit la casa cu acoperiș verde. Prispa era joasă, de două trepte, iar scândurile se înnegriseră de umezeală. Ușa era tapițată cu imitație de piele, iar într-un colț captușeala se desprinsese și atârna ca un triunghi. Tunet a șezut lângă ușă și a scheunat. Coada bătea în treaptă, și acela a fost singurul sunet vesel din toată ziua.
Ușa s-a deschis. În prag stătea o femeie subțire, cu părul negru strâns într-un coc, cu făină pe mâini. Din casă mirosea a plăcintă și a vanilie, un miros cald care se amesteca cu mirosul de pământ ud. Femeia s-a uitat la câine. Apoi s-a lăsat pe vine, i-a prins botul între palme, iar făina a rămas pe blana roșcată în pete albe. Tunet și-a îngropat nasul în încheietura mâinii ei și a închis ochii.
Viorica a sunat exact în clipa aceea. I-a spus că Ștefan a murit. Că Tunet a scăpat din lanț și a fugit.
– E la mine. Mă cheamă Ilinca.
Viorica doar a oftat. Doisprezece kilometri de drum național! Și Ilinca a povestit.
Tunet era un cățeluș când ea mai locuia cu tatăl. Îl adusese din sat, de o lună, roșcat, cu o ureche ciulită. L-a crescut, l-a hrănit din pipetă, a dormit cu el pe jos în prima săptămână, pentru că scheuna și nu putea să adoarmă singur. Apoi Ilinca s-a măritat și s-a mutat în Călinești. Tunet a rămas cu tatăl ei. Câinele fugea la Ilinca. Peste câmp, peste drumul național, doisprezece kilometri într-o singură parte. Venea seara, se culca lângă prispă și aștepta. Ea îl hrănea, îl mângâia, îl lăsa peste noapte. Dimineața, Tunet fugea înapoi. Din nou doisprezece kilometri.
Prima dată l-a lovit mașina după șase luni. L-a prins cu oglinda și l-a târât pe pietriș. Ștefan l-a găsit pe marginea drumului și l-a cărat acasă în brațe, patru kilometri. Ilinca venise cu o mașină prin vorbă, și împreună l-au dus la veterinar, la raion. Semnul a rămas pe partea stângă, lung, de la coaste până la labă.
Tunet s-a vindecat, iar peste o lună a fugit din nou. A fost lovit a doua oară. Același loc, aceeași curbă. Fractură de pelvis, trei luni de stat locului. Ștefan îi schimba așternutul de două ori pe zi și îl scotea în brațe în curte, ca să vadă cerul. După aceea, Ștefan a cumpărat lanțul. Ilinca s-a rugat de el să-i dea câinele. Ștefan a refuzat. A spus doar atât:
– Tot o să vină la tine. Mereu vine. Iar drumul nu-l iartă a treia oară.
Ilinca s-a certat cu el, n-a mai venit șase luni. Apoi a mai venit, dar tot mai rar. Apoi n-a mai venit deloc.
Șapte ani, Tunet a stat în lanț. Ștefan îi fierbea hrișcă dimineața și seara. Uneori mei, cu resturi de carne pe care le lua de la Tinca, jumătate de preț. Verifica zgarda, ungea carabiniera, ca să nu ruginească. Stătea lângă el pe un buștean, fără să spună nimic. Tunet își punea capul pe genunchiul lui, și rămâneau așa până se întuneca. Doi bătrâni: unul pe buștean, celălalt în lanț. Viorica îi vedea în fiecare seară de la fereastra bucătăriei.
Tunet a rămas la Ilinca. Era acolo unde încercase să ajungă șapte ani.
Viorica a mai dat o dată ocol pe la poarta lui Ștefan și s-a oprit lângă stâlp. Lanțul stătea în noroi, încolăcit. L-a ridicat. Zalele erau grele, reci, iar o singură parte lucea, șlefuită până la neted. A agățat lanțul în cuiul din stâlp, a răsucit sârma de la poartă de patru ori, cum făcea Ștefan, și a stat o clipă privind curtea goală, brazda din pământ și bușteanul de lângă stâlp. Apoi a traversat drumul spre casa ei și a închis poarta.
Strachina a spălat-o și a pus-o pe prispă. Pentru orice eventualitate. Dacă se întoarce Tunet.
Atunci a înțeles ce nu înțelesese în șapte ani: lanțul pe care îl blestemase fusese singurul lucru care îl ținuse pe Tunet viu. Uneori, ceea ce pare răutate din afară e o dragoste care nu se explică. Iar dacă te uiți la o ființă mereu de la fereastra ta, vezi doar lanțul, nu vezi și prin cine a fost apărată.
