Măruța nu se atinsese de mâncare de trei zile. Lidia mutase castronul mai aproape de calorifer, deși știa că nu temperatura hranei era problema.
Pisica stătea întinsă pe pervazul din sala de așteptare, cu labele strânse sub ea. Nu dormea. Privea pe geam de parcă dincolo de sticla încețoșată stătea cineva și aștepta. Lidia trecu cu degetul păr spinarea ei, iar Măruța mișcă o ureche, dar nu se întoarse. Blana era caldă și deasă, iar sub degete se simțeau coastele care nu fuseseră acolo înainte.
În clinică mirosea a antiseptic și a hrană uscată. Mirosul acesta intrase în pereți, în halat, în pielea mâinilor, în păr. Lidia nu-l mai băgase de seamă de mult, dar în fiecare dimineață, când deschidea ușa și aprindea lumina, primele secunde îl simțea în nări, de parcă i-ar fi amintit: aici lucrezi, nu trăiești.
Și ea trăia. Acum trei ani o luase pe Măruța acasă, pentru că nimeni nu venise s-o ia. Stăpâna o lăsase după consult, spusese „mă întorc peste o oră” și nu se mai întorsese. Nici peste o oră, nici peste o săptămână, nici peste o lună. Lidia așteptase două săptămâni, apoi încetase să mai aștepte și adusese de acasă o pătură veche.
Pe raftul din debara mai era încă zgardă veche, din piele roșcată, cu o etichetă metalică pe care abia se citea un număr de telefon. Cifrele se șterseseră aproape complet, de parcă cineva le-ar fi frecat cu degetul iar și iar. Lidia nu încercase niciodată să descifreze acel număr. Nu voise. Omul care aruncă o ființă vie nu merită un telefon.
Scoase zgarda de pe Măruța chiar în prima seară, când pisica rămăsese să doarmă în clinică, și o puse pe raftul de sus, în spatele cutiei cu bandaje. Trei ani stătuse în același loc, iar praful în jurul ei se așezase într-un inel cenușiu.
Lidia își potrivi ochelarii pe lanț, vărsă resturile de apă din castronul cu o crăpătură în fund și turnă apă proaspătă. Castronul era vechi, din clinică, cu sigla decolorată a producătorului de hrană. Temporar.
Trei ani Lidia plănuise să cumpere unul normal, ceramic, cu margini joase, așa cum se recomandă pentru pisicile cu botul scurt. Dar de fiecare dată se oprea în fața vitrinei magazinului de animale și trecea mai departe. Pentru că un castron normal ar fi însemnat că Măruța e a ei. Iar Măruța era a altcuiva. Mai exact, acum a nimănui.
* * *
Telefonul sună la jumătate de zece, când Lidia își făcea ceai în debara. Gheorghe, ajutorul ei, ridică receptorul primul, mormăi ceva în barbă și i-l întinse. Spuse că sună o femeie.
Lidia luă receptorul. Vocea de la celălalt capăt era domoală, fără presiune. Femeia se prezentă drept Ioana, spuse că acum trei ani lăsase o pisică în clinica lor. Una tricoloră. Măruța.
Ceaiul din cană se răcea. Lidia privea cum aburul se ridică și se risipește, și asculta. Ioana vorbea încet, alegându-și cuvintele. Spuse că ar vrea să știe unde e acum Măruța și, dacă se poate, s-o ia.
Lidia nu răspunse imediat. Degetele i se strânseră pe receptor. Apoi întrebă cu glas egal, cum se întreabă un diagnostic de la un coleg:
— Și trei ani unde ați fost? Pisica stă de trei ani în clinică pe picior de pasăre.
Ioana tăcu. Nu se justifică, nu explică. Repetă doar că poate veni, dacă Lidia îi permite.
Lidia spuse că o sună înapoi și puse receptorul pe masă. Ecranul încă lumina, și de la el se întindea o dungă albastră pe fața de masă de mușama.
Gheorghe stătea în ușa debaralei, ștergându-și mâinile de șorțul care mirosea a hrană și a ceva acrișor – varză murată din caserola pe care o încălzea la prânz.
— Ea e? Cea care a abandonat?
Lidia dădu din cap.
Gheorghe își scărpină bărbia. Tăcu, apoi spuse că-și amintește de femeia aceea. Avea ochii roșii când adusese pisica. Atunci îi spusese Lidiei. Își amintea sau nu?
Lidia nu-și amintea. Sau nu voia să-și amintească.
Gheorghe ridică din umeri și mormăi că la ei așa e: mai întâi abandonează, iar după un an își amintesc. Și adăugă:
— Nu-o lăsa. Apoi plecă să spele custile, iar din coridor se auzi zăngănit de gratii metalice și susur de apă.
Lidia bău ceaiul, deși era rece de tot. Gustul de ceai rămase pe limbă, lipicios și amar, ca după-gustul unei conversații neterminate. Măruța, în sala de așteptare, privea în continuare pe geam. Hrana uscată din castron rămăsese neatinsă.
Seara, Lidia sună. Formă numărul, receptorul fu ridicat după primul țârâit, de parcă așteptase la telefon toate orele acelea.
Lidia spuse scurt: Măruța locuiește la ei de trei ani. E sănătoasă, vaccinată, are colțul ei, pătura ei, obiceiurile ei. Și că nu consideră corect să dea pisica unui om care a lăsat-o în clinică fără o vorbă.
Tăcerea dură patru secunde. Apoi Ioana spuse:
— N-am abandonat-o.
Două cuvinte, și în ele nu era nici resentiment, nici furie. Doar un fapt.
Lidia vru să răspundă, dar gâtul i se strânse și trebui să tușească. Repetă: nu ați venit după ea, asta înseamnă „abandon”. Ioana nu contrazise. Spuse „înțeleg” și închise. Semnalul de ocupat sună uniform, lung, iar Lidia îl ascultă aproape un minut înainte să bage telefonul în buzunar.
Ioana veni peste două zile. Nu sună, nu anunță. Stătea pur și simplu în fața ușii clinicii.
Lidia o văzu prin sticla mată: o siluetă subțire într-un palton prea mare, mânecile acoperindu-i degetele, umerii ridicați de parcă femeia ar fi înghețat, deși afară erau optsprezece grade.
Stătea nemișcată, fără să bată. Aștepta. Cum aștepți în sălile de așteptare unde se cheamă numere pe rând și nimic nu poate fi grăbit.
Afară burnița. O ploaie măruntă, caldă, de mai. Mirosul de asfalt ud și de frunze de plop pătrundea prin spațiul de sub ușă, iar aerul din coridor devenise umed.
Pe aragazul din debara începu să fluiere fierbătorul, iar Lidia se depărtă de geam să-l dea de pe flacără. Mâinile se mișcau automat: fierbător, cană, pliculeț de ceai. Iar în cap, un singur gând: să nu deschid. Nu trebuie.
Măruța sări de pe pervaz. Pentru prima dată în trei zile se mișca singură, fără să fie îmbiată, fără ca Lidia s-o ia în brațe. Se apropie de ușă și se așeză, înfășurându-și labele din față cu coada. Privea spre sticlă. Coada nu se mișca.
Lidia se lipi cu spatele de perete. Fierbătorul aburea în mână. Aștepta ca silueta să plece. Și silueta plecă. Se întoarse încet și porni în direcția opusă, cocoșată, ca un om fără putere să-și îndrepte spinarea.
Măruța rămase la ușă până seara. Nu mâncă, nu bău, nu se spălă. Când Lidia o luă în brațe s-o ducă în debara, pisica întoarse capul peste umăr și privi spre sticla mată. În sticlă nu era nimic. Doar ploaia și lumina felinarului.
Gheorghe observă și tăcu. Mormăi dintr-un colț că yala de la ușa de intrare se mai înțepenea și că ar fi cazul s-o schimbe. Lidia dădu din cap. Yala nu o schimbă.
* * *
Pliantul zăcea sub ușă dimineața, când Lidia veni să deschidă clinica. Alb, fără timbru, fără adresă de retur. Doar numele scris de mână: „Pentru Lidia”. Litere mărunte, înclinate spre stânga.
Îl ridică cu două degete, de parcă pliantul ar fi putut arde. Hârtia mirosea a parfum străin, a ceva floral și slab, ca ultima suflare a unei levănțici uscate într-un săculeț de in. Pliantul era ușor, dar mâinile îi simțiră greutatea, cum simți greutatea veștilor rele înainte să le citești.
Înăuntru erau trei foi și o fotografie.
Prima foaie. Extras de la centrul oncologic, datat cu trei ani în urmă. Diagnostic, stadiu, protocol de tratament. Lidia citea documente medicale în fiecare zi, știa ce înseamnă codurile și prescurtările acelea. De la rândurile scrise cu font standard de spital, degetele îi tremurară fin, și puse foaia pe genunchi ca să nu o scape.
A doua foaie. Adeverință de încheiere a tratamentului. Dată, semnătura medicului curant, ștampilă rotundă cu stemă. Remisie. Doi ani de remisie stabilă.
A treia foaie. Bilet scris de mână. Același scris ca pe pliant, mărunt, litere strânse una lângă alta, de parcă locul pe hârtie era puțin, iar de spus erau multe. Doar câteva rânduri.
„Am lăsat-o pe Măruța pentru că nu știam dacă mă voi întoarce. Chimioterapie, apoi radioterapie, apoi operație. Nu am fost acasă luni întregi. Nu puteam s-o iau cu mine și nici s-o las singură într-un apartament gol. Clinica veterinară era singurul loc unde știam că va fi îngrijită. Am sunat în fiecare lună în primul an. Mi s-a spus că pisica a fost luată de medic. Nu am îndrăznit să vin până nu avea să fiu sănătoasă. I-am promis că mă întorc.”
Fotografia era mică, șase pe nouă, cu colțul îndoit. În ea, o femeie cu părul scurt după chimioterapie ținea în brațe o pisică tricoloră. Părul abia începea să crească, un puf întunecat, ca al unui nou-născut. Pisica își freca botul de bărbia femeii, iar femeia o strângea cu ambele mâini, lipită de piept, cum strângi ceea ce ți-e teamă să pierzi și ceea ce aproape ai pierdut.
Lidia se lăsă pe podea, chiar în coridor. Reciti biletul. Apoi încă o dată.
Măruța veni fără zgomot și se întinse lângă ea. Blana era caldă și moale, ca întotdeauna. Trei ani Lidia o mângâiase și o considerase a ei. Iar Măruța, toți trei ani, stătuse pe pervaz și privise pe geam.
Lidia sună la prânz. Vocea nu-i tremura, dar gâtul îi era uscat, iar cuvintele ieșeau scurte, ca numerele de pe o rețetă.
— Ioana. Veniți. Luați-o pe Măruța.
Tăcere. Apoi întrebarea:
— Sunteți sigură?
Și Lidia răspunse „da”, iar acel „da” fu cel mai scurt și mai greu cuvânt pe care-l rostise în trei ani.
Ioana veni după patruzeci de minute. Intră tăcută, se opri în prag. Paltonul era același, prea mare, cu mâneci lungi. Dar ochii erau alții. Nu cerșitori, nu vinovați. Recunoscători, fără o vorbă, doar printr-o privire.
Măruța stătea pe pervaz. Când Ioana făcu un pas în sala de așteptare, pisica întoarse capul. Se opri o secundă, de parcă verifica. Apoi sări și se îndreptă spre ea. Nu în fugă, nu într-un salt. Pur și simplu merse, cum mergi spre cel pe care l-ai așteptat mult și pe care în sfârșit l-ai găsit.
Lidia scoase de pe raft zgarda. Piele roșcată, crăpată și moale într-un loc, eticheta cu o zgârietură de unghie. O întinse Ioanei și spuse doar:
— E a ei.
Ioana luă zgarda și o prinse pe Măruța. Degetele îi erau subțiri, iar catarama nu cedă imediat, trebui să apese. Clinchetul fu șoptit și precis, ca un punct la sfârșitul unei fraze lungi.
Măruța ridică botul și izbi ușor în încheietura Ioanei. Ioana și-o acoperi cu palma și stătu o clipă nemișcată. Apoi ridică pisica în brațe, iar Măruța își îngropă botul în gâtul ei, în adâncitura dintre clavicule, și închise ochii.
Lidia puse castronul crăpat de pe masă. Îl spălă, îl șterse cu un prosop și-l așeză în dulap. Gheorghe stătea în ușa debaralei, dar nu mormăia și nu comenta.
— Cumpărați-i un castron normal, spuse Lidia fără să se întoarcă. — Ăsta a fost temporar. Trei ani temporar.
Ioana dădu din cap. Își strânse Măruța cu ambele mâini la piept și ieși.
Ușa se închise. În coridor mirosea a ploaie și a parfum străin, floral. Lidia stătea la geam și privea cum Ioana merge spre mașină, ținând pisica lipită de ea.
Pe raft rămăsese un loc gol acolo unde fusese zgarda. Lidia trase cu degetul peste conturul de praf și-l șterse. Apoi își puse ochelarii, aprinse lumina în sala de așteptare și deschise ușa pentru primul pacient.
